Mi-e greu să vorbesc despre momentele pe care noi, muritorii, le credem divine. Filmul Maradona, dacă nu l-aţi văzut faceţi tot posibilul să-l luaţi, este fabulos. Mă refer la cel în regia lui Emir Kusturica, pe care l-am revăzut zilele trecute.

Pe lângă faptul că începe cu un motto folosit de Charles Baudelaire, “Dumnezeu e singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu trebuie să existe”, Kusturica ni-l prezintă pe Maradona omul, ridicat la rangul de Dumnezeu.

Nu vă aşteptaţi să găsiţi prea mult fotbal, că doar nu este o peliculă regizată de americani şi să nu aşteptaţi scene dramatice, gen succese văzute în 3D prin plasticul cutiei de nachos, „Avatar” sau „Titanic”. Numai că, un geniu precum Emir Kusturica implementează în „Maradona” ideea de divinitate pământeană existentă într-o stare de spirit, într-un om…plus de asta, filmul se încheie în stilul lui Kusturica, probabil un Sex Pistols al cinematografiei, rebelul care nu toarnă pelicule doar de dragul premiilor, aşa cum nici punkerii englezi n-au compus pentru hall of fame-ul muzicii.

Aşa cum celebrii punkeri sunt înlăturaţi de ceea ce înseamnă normalitate, la fel sunt şi filmele regizorului bosniac, înţelese de puţini, neagreate de majoritatea troglodită. Ironie? Kusturica e înnebunit după Sex Pistols şi foloseşte des în film piesa “God save the Queen”, atunci când este dat golul secolului reuşit de Diego, cel de la Mondialul din 1986, când a bătut Anglia de unul singur.

Finalul din „Maradona” este fabulos, prezentând două genii regizate de un al treilea. De fapt, Kusturica încheie filmările documentarului, iar la ieşire, El Pibe d’Oro aude o chitară mai fină decât un sunet perfect şi o voce care-i demonstrează că poţi vărsa lacrimi şi la cel mai vesel cântec. Manu Chao stă sprijinit de zid, e atât de simplu ca viaţa pe care a trăit-o, dar cu vocea şi chitara care-l fac pe Dumnezeu să