● Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, Editura Polirom, 2011.
Dacă în romanul precedent (Cum să uiţi o femeie, 2009), protagonistul era părăsit de iubita sa care lăsa în urmă un foarte concis bilet de adio, situaţie ce-i dezechilibra viaţa şi obiceiurile sociale, de data aceasta, bărbatul, pe nume Victor, este cel care ajunge în punctul în care se mută la bătrîna lui mamă, fără a-i da vreo explicaţie soţiei. Doar că prea multe nu se schimbă în viaţa lui de bărbat ratat întreţinut de femei. N-a fost în stare să-şi păstreze slujba de taximetrist şi tot ce face e să bea în continuare şi să se uite la televizor. Are revelaţia faptului că Veronica, soţia sa, a devenit doar copia iubitei vesele şi rebele de altădată, „o soţie vitregă“, care nu i-a făcut copii şi de care s-a înstrăinat în timp, iar acest lucru nu face decît să-i crească nostalgia faţă de perioada din liceu, faţă de „libertatea, bucuria şi inocenţa“ de atunci, cînd bea împreună cu gaşca şi se ţinea toată ziua de băşcălie, cînd nu trebuia să muncească şi, în general, viaţa trecea fără griji fiind toată numai o „dixtracţie“ încărcată cu pălăvrăjeală, alcool şi lene. Victor simte „gustul putreziciunii“ tot mai distinct şi are, astfel, certitudinea că în viaţă totul merge de-a-ndoaselea, că existenţa sa e o jalnică supravieţuire, prin inerţie şi plictiseală, a propriei adolescenţe, că zilele sînt „compacte, de plumb, şcăzîndţ ca o fisă într-un tonomat de trăit“... Bărbat în toată firea, Victor constată că nu există viaţă după gaşcă: „Viaţa unui om e o clădire care se scufundă, în fiecare an, în fiecare lună, minut sau secundă; partea cea mai frumoasă a clădirii lui e în adîncul mlaştinii“.
Romanul e construit pe două planuri, astfel că, în paralel cu prezentul searbăd al lui Victor (narat la persoana a treia), îl ascultăm pe Franzelă (porecla lui din adolescenţă) povestindu-şi nostalgic a
