Alaltăieri, în ziua asumării răspunderii de către guvern pe noul Cod al Muncii, ca orice bucureştean într-o relaţie ceva mai distantă cu mişcarea sindicală din România, am stat în cafenea. Acolo eram alături de prietenii mei, când, pe lângă mine, au trecut cei aproximativ 50.000 (câţi au estimat organizatorii că vor fi) sau 20.000 (câţi au anunţat organizatorii că au fost de fapt) sau 8.000 (potrivit informaţiilor furnizate de către Jandarmeria Română) de manifestanţi zgomotoşi, în drum spre Piaţa Constituţiei.

În marea aceea de energie negativă manipulată, combinată cu compasiune proletară şi cu teamă autoimpusă prin proiecţia grandioasă a unei sclavii fictive, i-am recunoscut pe ipoteticii eroi episodici contemporani - naţionali sau locali - Adrian Sobaru, Ioana Purcărea şi, mai ales, sindicalistul-şef Marius Nistor. Acesta din urmă, constatând că nu intenţionez să mă alătur masei de oameni nemulţumiţi în mişcare, mi-a aruncat, de sub perechea sa de sprâncene invariabil încruntate, o privire încărcată de reproş. Aş ţine să-i precizez domnului Marius Nistor, cu această ocazie, că la shopping n-am ajuns alaltăieri, însă nici n-am simţit vreun impuls să mă ridic de pe scaun pentru cauza sa, construită din iluzii, din aberaţii şi de către personaje lipsite de credibilitate. Implicit, nici nu mi-a fost ruşine de ruşinea pe care domnia sa pretinde că a simţit-o pentru mine şi pentru alţii ca mine. Motive care să mă ţină pe loc au fost destule. Aş menţiona, bunăoară, printre altele, doar că respectiva cafea era excepţională şi că n-am votat eu - zece ani postcomunişti însumaţi din paisprezece - Ion Iliescu, în vreme ce alţii, prin alte părţi, optau, spre exemplu, pentru Václav Havel sau pentru Lech Wałęsa.

Deoarece consider că anumite consecinţe în plan politic, economic şi social transcend ciclurile electorale, uneori şi etapele istorice, alaltăieri am