Ciudate vremuri trăim, nu? În timp ce guvernanţii se concentrează obsesiv pe propriul lor show şi pe propriile lor şmenuri, tensiunea creşte în ţară, iar media, care ne tot ia pulsul şi temperatura, e din ce în ce mai dezamăgită că nu ieşim în stradă. De ce să ieşim? Păi, ca să manifestăm „paşnic", că aşa se face într-o „democraţie" (tic politicianist).

De tradiţie sigur că nu putem face abstracţie: la noi, manifestanţii au înţeles deplin în 8 noiembrie 1945 ce rost are să te opui unui tăvălug sovietic care-ţi storcea cum voia rezultatele alegerilor. Naturelul îndurător al naţiei, betonat de patru decenii de teroare, a făcut faţă etanş pînă în 1987 la Braşov, iar apoi, ajutat un pic de „specialişti", a produs şi bum !-ul de scenă dorit în decembrie 1989. Poate că naturelul, care e viu, s-ar mai fi modificat dacă ar fi văzut că foloseşte la ceva agitaţia cu strigăte, cîntece, pancarte din primii ani '90. Din păcate, nivelul onorabil de cultură generală le-a permis românilor să afle, în anii de după, că lucrurile şi oamenii care îi agitaseră, convingîndu-i să iasă în stradă, erau nişte fete-morgana şi nişte mediocri slujbaşi, vînduţi şi hoţi. Nu i-a uitat nimeni. Azi, şi beţivii care se uită la televizor în birtul sătesc îţi spun, printre hîcuri şi Săniuţe, cîte parale fac iezuiţii domnoşi care s-au distins prin FSN, pe la balcoane, pe tancuri şi alţi Costeşti. Să mai vorbim de „sprijinul" masiv la care pot spera ultracompromişi lideri sindicali, toţi ex-ceva care dezgustă şi ultimul student, nu doar bătrînii care au rînjit văzînd cum e tras sindicalistul pe sfori în partide? Ne pierdem vremea.

Şi totuşi, spre stupoarea experţilor străini, românii din acest Est lipsit de tradiţia ieşirii în stradă s-au mişcat cu zecile de mii vara trecută. Zeci de mii în Est - ei ştiu bine - înseamnă milioane în Vest. Au tot bătut pavajul, au pichetat în multe rînduri şi