În sfârşit, în cazul Libiei, ONU pare să facă ceea ce a fost menit să facă, conform principiilor pe baza cărora a fost gândit. Conceptele în acest domeniu sunt foarte neclare, iar intervenţia pe motive umanitare depinde, cel mai adesea, nu de cât de mulţi oameni suferă într-o ţară anume, ci de interesele membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate. În mod fericit, de data aceasta, nici măcar Rusia sau China nu au găsit suficient de multe motive încât să se mai opună unei acţiuni militare sprijinite de ONU. Pretexte ar fi putut fi găsite, iar Gaddafi se străduieşte să le arunce pe piaţă cu fiecare ocazie: nu poţi interveni în problemele interne ale unei ţări, iar rebelii ar fi de fapt al-Qaeda.

Obama merge pe sârmă în cazul Libiei, de aici şi prudenţa extremă. Adevărata lovitură, pe lângă abţinerea Rusiei şi Chinei, este alăturarea Ligii Arabe la rezoluţia ONU. Încă un război american, pe teritoriul unei ţări musulmane, nu ar fi fost acceptat nici de către opinia străzii arabe, dar nici măcar de cetăţenii americani. De aici grija cu care Obama a anunţat că nu vor exista trupe terestre americane în Libia, iar efortul de război va fi unul suportat împreună cu aliaţii. Inclusiv efortul financiar – un semnal pentru plătitorii de taxe americani sătui de finanţarea războaielor. În relaţia cu Liga Arabă, schimbul pare a consta în capul lui Gaddafi pentru rămânerea în picioare a sistemelor dictatoriale şi ucigaşe din Bahrein şi Yemen. Ucigaşe, dar aliate în lupta contra al-Qaeda, în exploatarea petrolului şi susţinute de saudiţi. Măcar pentru moment.

Să fie acesta un prim pas către multipolarism? Aşa pare: Statele Unite, chiar dacă au ultimul cuvânt de spus, nu s-au aflat în avangarda găsirii de soluţii şi nu au făcut presiuni asemănătoare celor din cazul Irakului. Mult mai vocale au fost Franţa şi Marea Britanie, iar Liga Arabă apare, la rândul său, ca