Călătorule înfometat, dacă intri într-o casă vegheată de soarele Toscanei, la orele prânzului, un parfum încântător, nemaiîntâlnit altundeva, te va trage ca aţa spre bucătărie. Acolo unde, pe plită, fierbe supa toscană. Supa – numită tradiţional „minestre” sau „zuppe” –, cu aromele ei de legume proaspete şi verdeţuri crude presărate din belşug, este aici simbolul vieţii liniştite, al vremurilor de pace de demult când, spun toscanii, „oalele cu supă erau mai pline decât buzunarele cu bani”.

Dar nu elogiul supelor am vrea să-l facem acum – deşi tare ne mai este dor de faimoasa „pappa al pomodoro” florentină, cu aroma ei inconfundabilă de roşii proaspete şi busuioc! Nu, nici despre delicioasa „ribolitta” cu morcov, fasole albă şi verdeţuri nu vom vorbi. Ci despre fantasticele paste, preparate în casă, după reţete străvechi, de frumoasele gospodine toscane. Despre „il primo” (felul principal) care aici, în însorita Toscana, este sinonim cu orice fel de mâncare din paste. Şi ne reamintim că Bocaccio, în al său „Decameron”, scria la un moment dat despre acele bucate ale Evului de Mijloc – lasagne, ravioli şi maccheroni – pe care le numea „piatti ghiotti” (delicatese gastronomice). Şi că Florenţa anului 1348 ne apărea acolo drept locul unde „viţa-de-vie era legată cu cârnaţi”, la poalele unui „munte de parmezan”, în vreme ce oamenilor nu le mai rămânea nimic altceva de făcut decât să fiarbă, în supă de clapon, acele delicioase ravioli pregătite în casă – „pasta fatta in casa” spun italienii – după care să le arunce peste muntele de parmezan şi să se delecteze cu ele… Şi cu cât mai mulţi vor fi mâncat, cu atât bucatele se vor fi înmulţit. Aceasta să fie oare imaginea paradisului?

Călătorule, dacă tot te-ai pornit prin Toscana, lasă deoparte şi impunătoarea Florenţă, şi Lucca cea cu acoperişuri roşii, şi Siena cea primitoare. Îndreaptă-te spre Lunigiana, „ţinu