Trupele nordiste, conduse de Kim Ir-sen, cu un imens sprijin logistic şi tehnic sovieto-chinez, invadează statul din sud. ONU intervine. Consecinţa e un război fratricid de trei ani, în urma căruia peninsula Coreea a rămas divizată până azi. Statul român, epuizat şi învins, era satelitul Uniunii Sovietice. Organizat după toate regulile şi aparenţele unui stat modern, nu era decât o fantoşă, repetând papagaliceşte ordinele Krem-linului. România a ajutat poporul „frate" coreean de nord cu vorba, adică exact cu titlul de mai sus. Atât. Grânele tot în Rusia au ajuns... Nu conta că agresorul „imperialist" era de cealaltă parte, trebuia să ne conformăm.
Mi-am adus aminte deunăzi de această mică pată din istoria noastră. De fapt, ar trebui spus că poporul n-a contribuit la decizia „românească". A fost una exclusiv politică, imposibil de evitat, în condiţiile de atunci. Întrebarea care mi-a răsărit pe buze, văzând prestaţia României în chestiunea libiană, a fost dacă suntem - azi - satelitul vreunui stat puternic? Al Chinei? Al Rusiei? Al Germaniei? Al cui? Dacă avem o voinţă şi o strategie naţionale sau suntem o paiaţă trasă de sforicele? Altfel nu-mi explic poziţia jalnică, laşă şi ruşinoasă a diplomaţiei noastre în această chestiune. Scurtând toate explicaţiile şi reducând problema la esenţă, putem descrie realitatea libiană aşa: un dictator îşi asediază propriul popor şi-i trage glonţ, foc şi bombă-n scăfârlie, ca să-i vină mintea la cap. Ştiu că sună urât ce spun, dar mai bine nu pot. Niciun alt conflict din lumea arabă nu a fost atât de făţiş criminal. România, stat european modern şi independent, a fost chemată să-şi dea cu părerea: susţine sau nu o intervenţie armată într-o chestiune de viaţă şi de moarte pentru un popor? Subliniez: un popor, nu un maidanez!
Ei bine, cele mai autorizate voci, preşedintele şi ministrul de Externe, au murdări
