M-am uitat la show-ul care cutremură recordurile de audienţă în România de vreo 3-4 săptămîni. Şi mă bag cu cîteva observaţii: franciza e respectată la milimetru. Românii au exact aceleaşi talente, mimici, grimase precum filipinezii, americanii sau mai ştiu eu cine. Este noua formă de atestare universală a cetăţeniei pe Terra. Iar Pro-ul o face cum se fac în loan produsele Versace: nimic de inventat, totul se respectă la milimetru, mecanismul produce culoare locală automat. ştirile despre show indică tot soiul de entuziasme triste: aflăm cu toţii că există pe lume contratenori, de exemplu. sînt foarte mulţi profesori, pensionaţi sau nu, care vin pe scenă. Ei oferă şi cele mai penibile momente. Nu mai zic nimic. Românii au talent furnizează şi un soi de variantă showbiz a noului cod al muncii. Cînd nu mai ai nici un drept şi prea puţine şanse, e timpul să urci pe scenă. Pensionari şi tineri debusolaţi vin la ultima şansă care de fapt e spectacolul lipsei totale de şanse. cultul “talentului” în zona de entertainment îmi dă senzaţia deprimantă (indiferent de versiunea pe care o găsiţi pe net, românească sau englezească etc) că o largă pătură de neadaptaţi mai pot produce un singur lucru: rating. au apărut în show-ul ăsta oameni mişto. Am văzut o trupă de free style, break dance sau aşa ceva, Titanii parcă se numeau, care erau ultracool. Ei sînt excepţia. sînt stocate poveşti de viaţă care vin şi explodează pe scenă într-un fel care se poate numi “show-ul cu pielea de găină şi ochii semi închişi”. Istoria recentă a României ia diverse forme: apare o tînără de 22 de ani cu un copil în braţe şi cu mama alături; e fostă gimnastă care a suferit un accident grav şi care a stat la pat imobilizată un an şi jumătate; a avut grijă de ea fratele ei; după ce şi-a revenit, fratele a murit la 33 de ani; tînăra urcă pe scenă şi execută un dans la bară pe “Nothing else matters”; d