Ca orice spectacol prost, farsa atacului comandourilor asupra caracatiţei din vămi se încheie fără aplauze. Plătitorii de bilet (pardon: de taxe şi impozite), contribuabilii români, nu-s atât de tâmpiţi, iar “cronicarii” de la Bruxelles atât de fraieri, încât să nu priceapă că apele au fost agitate ad-hoc, spre a scoate plevuşca la suprafaţă, ştiucile bătrâne rămânând ascunse în adânc, printre răgălii. Într-o ţară în care contrabanda se echivalează în miliarde de euro anual, e ridicol să spui că săltarea unor vameşi de rând şi poliţişti de frontieră înseamnă o captură remarcabilă. Că răscolirea unor tarabe prin complexul Europa sau confiscarea câtorva tone de legume reprezintă altceva decât o acţiune neputincioasă, dacă nu chiar o diversiune de proporţii. Că arestarea unor figuranţi care şi-au băgat şi ei mâna în tava cu fursecuri e apogeul războiului contra corupţiei de la frontiere.

Tonul scoaterii de pe afiş a spectacolului l-a dat însuşi cel de la care se aştepta să insiste asupra ridicării ştachetei investigaţiilor, asupra obligaţiei de a scoate la iveală încrengăturile şi complicităţile la nivel înalt. Pentru că amploarea fenomenului - repet, miliarde de euro - nu era la îndemâna unor vameşi şi poliţişti mărunţi, fără protecţie şi fără butoane de comandă în lumea politică şi a demnitarilor. Or, ce zicea zilele trecute Traian Băsescu: “Capul caracatiţei e sindicatul”. De unde şi de ce această concluzie pripită, mirosind a indicaţie: gata, s-a atins pragul de sus, nu mai e nevoie de a scotoci după grosul banilor. Pardon! Or fi având sindicatele influenţă şi or fi controlând liderii lor lăcomia vameşilor de rând, cei care dijmuiesc sacoşe, portbagaje, portofele. Dar nu ei au autoritate administrativă asupra TIR-urilor, vapoarelor, cisternelor, asupra marii contrabande cu petrol, legume- fructe, alcool, ţigări, alte mărfuri care hrănesc leii din vârful la