În anii de şcoală, încercările mele de a da un răspuns onorabil întrebării „ce a vrut să spună poetul?“ au eşuat constant. Din mai multe motive: întîi, fiindcă mi-era teamă că gîndul meu n-o să pice exact pe gîndul poetului; apoi, fiindcă nu înţelegeam de ce ar fi mai important pentru dascăl să ştie ce a vrut poetul, şi nu ce am priceput eu. Am crescut şi am scăpat de întrebarea obsesivă. A venit Revoluţia, cu reformele şi legile din învăţămînt, şi am crezut că şi generaţiile prezente şi viitoare au scăpat de întrebările proaste din manuale. Dar m-am înşelat. Luăm spre exemplificare manualul de limbă română pentru clasa a VI-a. N-am să fac caz, acum, de criteriul de selecţie a textelor literare, nici de felul în care sînt construite exerciţiile de gramatică. Mă voi opri, deci, doar asupra întrebărilor care, vezi Doamne, ar trebui să-i ajute pe elevi să înţeleagă mai bine textele literare. Primul text: un fragment, nesemnificativ, din La Medeleni, un dialog între Olguţa şi Monica în vremea copilăriei, din care iese prost Olguţa, fiindcă n-a vrut să accepte pedeapsa dată de adulţi, iar Monica iese bine, fiindcă a vrut s-o ajute. Întrebare de final de text: „Cu care dintre cele două fetiţe aţi vrea să staţi în bancă? De ce?“.

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Dacă eşti autor de manuale lipsit de imaginaţie, mizezi pe un răspuns maniheist, tranşant, al elevului, de tipul: „Olguţa e rea, Monica e bună, deci vreau să stau cu Monica“. Dacă eşti un copil normal de clasa a VI-a, răspunzi: „Cu nici una, eu vreau să stau cu Rodica, fiindcă e prietena mea“. Iar dacă apuci să citeşti tot romanul, mai că-ţi vine să stai cu Olguţa, atîta bucurie să-i oferi, măcar, într-o viaţă lipsită de noroc. Următorul text, următoarea întrebare: „O, rămîi…“, de Mihai Eminescu. Întrebare: „Prin ce îl farmecă pădurea pe cel care ştie să