n) Cică „Tot ceea ce este mare literatură în lume este un tratament”. Aşa ne-a dezlegat misterul fundamental al vieţii poetul Adrian Păunescu pe vremea în care ne trata încă de multele beteşuguri ale sufletului. Păi, dacă bardul are dreptate, şi are, de ce lumea e tot bolnavă ? De ce nu s-a vindecat de prostie şi răutate, de urât şi superficialitate ? Sau tratamentul este contraindicat ignoranţilor ? Ori nu ştim ce înseamnă „marea literatură” ? Vasăzică, omenirea e un imens sanatoriu cu poeţi şi scriitori pe post de medici. Reţeta e simplă, un catren la micul dejun, la prânz un roman, iar seara un poem, eventual un sonet. Lipsesc de la capul pacientului pictorii şi compozitorii şi astfel îmi dau seama de ce tratamentul nu-şi află efectul. Un flacon de El Greco şi o injecţie cu Chopin, vă rog ! Cuvântul scris nu ajunge să-mi scadă febra. Şi lăsaţi balerinele să-mi fie asistente ! Lebede albe în nopţile negre, îngeri rătăciţi printre ciocli.

n) Abia mă liberasem din armată, confuz şi derutat, şi m-am nimerit la braţ cu „omul sfârşit” al lui Giovanni Papini. „Eu n-am fost niciodată copil”, se mărturiseşte urmaşul lui Dante. „N-am avut copilărie. (..) Copilăria înseamnă iubire, bucurie, zburdălnicie, iar eu mă văd în trecut întotdeauna, singuratic, gânditor. (...) Iar dacă, după ce m-aţi ascultat, veţi continua să credeţi – în ciuda vorbelor mele că sunt într-adevăr un om sfârşit, va trebui cel puţin să recunoaşteţi că sunt sfârşit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri, şi că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul”. Până să cunosc izbânda, am gustat cu nesaţ din ratare. Italianul m-a vindecat pe veci de trufie. N-am mai apucat să zbor, aripile mi s-au retezat pe dată, fiindcă pricepusem deja că speranţele sfârşesc inevitabil în cenuşă. Iar la capătul privegheat cu tămâie şi lumânări te aşteaptă o cruce. Propria ta cruce. Da, căci eternitatea um