“Ce să facem acum? Să condamnăm intervenţia? Să o suţinem?''
Unde se află România pe tabla marii confruntări dintre Gaddafi şi restul lumii? Cam pe nicăieri.
La summitul european din 11 martie, preşedintele Băsescu s-a opus recunoaşterii Consiliului de Tranziţie libian, pe care Franţa deja o pronunţase, luându-şi prin surprindere partenerii europeni. Şi a pus condiţii drastice pentru acceptarea zonei de excludere aeriană: mandat ONU, participarea la operaţiuni a NATO, dar şi a unor state arabe.
Această poziţie a României poate fi legată mai curând de resentimentele împotriva Franţei lui Sarkozy decât de interesele noastre, insignifiante, la Mediterana.
Franţa este, într-adevăr, vârful de lance al intervenţiei, iar motivaţiile ei sunt mai multe - una ar fi că Parisul încearcă să recupereze în Libia ceea ce a pierdut în Tunisia.
Parisul nu a reuşit să obţină unanimitatea celor 26 pentru recunoaşterea consiliului rebelilor tunisieni şi instituirea zonei de protecţie aeriană. Iar opoziţia României - nu singulară dar, se pare, vocală - l-a făcut pe liderul francez să-şi piardă cumpătul. Ceea ce a produs, probabil, ceva satisfacţie la Bucureşti: „I-am tras-o!"
Doar că Franţa, chiar dacă nu mai este o mare putere globală, rămâne totuşi o putere. Sprijinit de Londra şi de Washington, Parisul a putut obţine mandatul în Consiliul de Securitate, a convins Rusia şi China să se opună intervenţiei doar în vorbe, a reuşit să aducă un număr de aliaţi în operaţiunile militare. La o săptămână de la insuccesul din capitala Europei, Franţa revine, aşadar, en fanfare, prin intermediul ONU.
În faţa acestei răsturnări, liderii români au rămas perplecşi. Ce să facem acum? Să condamnăm intervenţia? Ne-am situa, dacă nu direct de partea lui Gaddafi, măcar de cea Rusiei, cu condamnarea ei verbală, pentru salvarea aparenţelor. Să o suţinem? Cine ne-ar m
