Câteva sute de români au descoperit că maratonul este o aventură extremă accesibilă aproape tuturor. Unii ajung să experimenteze cursa atletică supremă relativ târziu, după 50 de ani, când au ajuns deja bunici. Alţii, lucrători prin multinaţionale şi bănci, ajung să îşi ordoneze viaţa după această pasiune.

Andrei Roşu are băiat, nevastă cu fetiţă în burtică, job la bancă (nu director). Ocupat om, nu? Ei bine, omul acesta de 35 de ani nu a lăsat cravata să-l strângă prea rău de gât şi s-a gândit să se apuce de alergat. Asta era acum un an, când se pregătea de maratonul de la Polul Nord. Acum, a alergat deja alt cinci maratoane, pe cinci continente. Mai are de alergat câte unul în Asia şi America de Nord şi gata, va realiza obiectivul: 7 maratoane pe tot atâtea continente.

Ora asta, 4, sună mai mult a noapte decât a dimineaţă. E o oră la care se trezesc puţini oameni. Şi, dintre cei care o fac, mulţi merg la toaletă ori dau buzna la frigider, că li s-a uscat gâtul. Şi se pun la loc, că încă e noapte afară. Dar Andrei îi spune dimineaţă. „E aerul mai curat, nu e atâta aglomeraţie”, spune el. E vremea de alergat prin oraş. Sunt zile în care face 11 kilometri, altele în care face 22, altele în care face doar sprinturi, cu pauze, preţ de două ore.

Pe seară, la ora 14

Are şi un traseu: Piaţa Victoriei – Arcul de Triumf – Casa Presei – Antena 1 – Băneasa – Nicolae Caramfil – Ambasada Chinei – Piaţa Charles de Gaulle – Aviatorilor – Piaţa Victoriei. „Când alerg 22 de kilometri, îl fac de două ori. A doua oară în sens invers, să nu mă plictisesc”, explică el.

Pe Caramfil revine la orele dimineţii corporatiste, adică 8-9. Lucrează în bancă, e project manager, ceva în Resurse Umane, cu o denumire lungă în engleză. O clădire de sticlă, dintr-o zonă prăfuită a Capitalei. Aici ne şi întâlnim pentru un dialog, la ora 14. Cred că, pentru el, e cam