România trebuie să răspundă afirmativ apelului de a-şi coordona politicile economice cu zona euro. Ar fi un gest prin care s-ar promite cetăţenilor României şi partenerilor europeni că ţara noastră îşi menţine obiectivul de a intra „în rând cu lumea“.
Istoria construcţiei europene demonstrează că liderii politici preferă calea evoluţionistă a dezvoltării, susţinând metoda adecvării la prezent. Aşa s-a întâmplat şi după terminarea Războiului Rece când reformarea Uniunii Europene a făcut doar o jumătate de pas.
Şocul recentei crize economico-financiare a obligat liderii europeni să decidă a continua reforma Uniunii şi, aşa cum estimau cei mai mulţi comentatori, direcţia este spre intensificarea integrării. „Pactul pentru Euro", agreat în linii mari la ultimul Consiliu European, demonstrează că „Pactul de Stabilitate şi Creştere" necesită o amendare pentru ca Uniunea Economică şi Monetară să funcţioneze în parametri optimi, accentuându-se aspectul competitivităţii.
Totodată, s-a dovedit că Zona Euro trebuie să facă faţă şi externalităţilor, că e necesar să joace un rol internaţional. Dezbaterile din ultimii ani privind soarta monedei europene şi situaţia Zonei Euro au avut un ecou palid în România, întrebarea centrală fiind dacă Bucureştiul menţine decizia de a adera la Euro în 2014-2015.
Şansa revenirii pe piaţă
Acum, după lansarea „Pactului pentru Euro", întrebarea care s-a pus României este dacă aderă la acesta sau mai aşteaptă. Probabil, având în vedere situaţia economico-socială a ţării şi modul cum liderii politici autohtoni se raportează la integrarea europeană şi politicile europene, primul impuls al politicienilor localnici ar fi să susţină o temporizare a apropierii noastre de obiectivele „Pactului" care pot părea „un vis prea îndepărtat". Eu cred, însă, că, la Consiliul European din 24 martie a.c., România ar trebui să răspundă a
