După episodul Sarkozy – Băsescu, România tace cam de mult timp în privinţa Libiei. Rezoluţia 1973 a fost dată joi seară, iar până duminică dimineaţă, pare ca şi cum liderii de la Bucureşti şi-ar fi luat un week-end prelungit. Nu avem nicio poziţie. Nu că ar fi greu de decis: cu MIG-urile nu ne putem duce, nici nu cred că ne primeşte nimeni. Să stăm deoparte, când ne-am bătut cu pumnii în piept că avem responsabilităţi faţă de aliaţii noştri şi când i-am obişnuit pe aceştia să le fim alături cu promptitudine, iar ar fi o prostie. Ar însemna să dărâmăm ceea ce am construit cu greu în ultimii ani, chiar cu preţul vieţilor unor militari români. Sprijin logistic putem oferi, însă. Om găsi şi noi cu ce să punem umărul. Mai ales că de data asta vorbim de o acţiune perfect legitimă, bazată pe o rezoluţie a ONU.

Cum se explică însă liniştea asta mormântală din partea autorităţilor române? Să fie vorba de încăpăţânare? După ce ne-am contrazis cu Sarkozy nu vrem să punem umărul la o operaţiune declanşată, până la urmă, la iniţiativa sa? Le Monde, vorbea, de altfel, despre poziţia lui Băsescu referitor la propunerile lui Sarkozy în privinţa Libiei ca despre “o reglare de conturi pentru Schengen şi romi”. Oricum, tăcerea este e neiertat. Germania a revenit asupra poziţiei sale şi va participa la efortul internaţional, chiar dacă nu militar. CSAT ar fi trebuit convocat încă de la primele discuţii în cadrul UE pe tema libiană, pentru a fi pregătiţi. Altfel, după aceea să nu ne prezentăm la noua putere libiană că ne vrem datoriile înapoi.

PS: Un fost ministru român de externe, PSD-ist, a făcut-o lată. Ne-a făcut de băcănie. Citiţi în Gândul.

După episodul Sarkozy – Băsescu, România tace cam de mult timp în privinţa Libiei. Rezoluţia 1973 a fost dată joi seară, iar până duminică dimineaţă, pare ca şi cum liderii de la Bucureşti şi-ar fi luat un week-end prelungit