Mi-am găsit o jucărie nouă: de cîteva săptămîni, mă amuz cu programele de traducere automate. Iau cîte un fragment de text în germană şi comand traducerea în franceză; sau iau un articol în engleză şi solicit versiunea românească. De cele mai multe ori, versiunea tradusă acoperă – într-o proporţie de, să zicem, două treimi – conţinutul iniţial. Restul sînt cuvinte înşirate într-o ordine de neînţeles, fraze într-o limbă inventată, în fine, un soi de literatură suprarealistă nereuşită. Cîteodată „jocul“ acesta devine interactiv, căci programul recunoaşte (sau măcar e proiectat să recunoască) diverse contexte, şi atunci oferă sinonime. Alteori, traducerea devine o întreprindere democratică – anumite cuvinte fiind recomandate de un procentaj dintre utilizatori, în vreme ce alţii sugerează alt cuvînt. Una peste alta, nici unul dintre programe nu se poate utiliza pentru o traducere profesionistă. Deocamdată sînt doar jucării amuzante şi inutile. Dar care pe unii îi fac să viseze frumos.
DE ACELASI AUTOR Cinci cuvinte - Anul cultural 2012 De ce s-a supărat Obélix - şi a plecat în Belgia Comunismul din cărţi Mulţumim, FILBTimes Literary Supplement consacră o recenzie consistentă cărţii lui Nicholas Ostler The Last Lingua Franca. English until the Return of Babel („Ultima lingua franca. Engleza pînă la întoarcerea lui Babel“). Autorul volumului este un lingvist reputat, cunoscător, printre altele, de sanscrită. Nu e nici o întîmplare că Ostler e unul dintre cei care susţin cu fermitate şi entuziasm programele de traducere: profesorul a studiat la MIT, universitatea americană unde sînt formaţi inginerii şi specialiştii în automatică.
Vorbind despre expansiunea fără precedent a limbii engleze, Nicholas Ostler face o distincţie clară între vorbitorii nativi şi cei care au învăţat engleza ca pe un soi de lingua franca. Distincţia îl determină să-şi pună două înt