Din stirpea Bibeştilor, neam de voievozi şi prinţi pământeni, România a adăpat literatura franceză, şi încă cu nume de o mare rezonanţă. Prinţesa Marta Bibescu a scris peste 30 de cărţi în limba lui Voltaire, iar Anna de Noailles, născută Basarab-Brâncoveanu, este una dintre cele mai puternice voci ale liricii feminine franceze de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Prinţul Alexandru Bibescu este strâns legat de aceste două românce care au dus geniul neamului lor în panteonul literaturii franceze.
Dar să o luăm cu începutul. Adică… de la Vodă George Dimitrie Bibescu, cel care, după trei fii şi trei fiice cu „doamna ţării”, Zoe, născută Mavrocordat, face din cel de-al patrulea fiu al său, Alexandru, motiv de divorţ. Pentru a se putea recăsători cu Mariţica Ghica, şi ea cândva soţie de domnitor, Vodă Bibescu îşi face păcat cu fiul abia născut, nerecunoscând paternitatea. Alexandru se va numi, până la moartea tatălui său, Mavrocordat, abia la 31 de ani fraţii recunoscându-i dreptul de a fi un Bibescu. Trăieşte în exil, la Paris. E licenţiat în Litere. Şi, în vreme ce fraţii săi, Grigore, George şi Nicolae, fac studii militare şi poartă războaiele lui Napoleon al III-lea, el ia cu asalt doar… Alpii. Contemporanii l-au mai numit şi „prinţul alpinist”, mai ales după impunătoarea culegere de note de călătorie în regiunea Dauphiné, publicată la Grenoble sub titlul „Delphiniana”. Nu este însă singurul lui volum. A mai scris o carte de teorie literară – „Problema versului francez şi tentativa poeţilor decadenţi, cu o scrisoare de la Sully Prudhomme” – şi o culegere de „Sonete intime”. Două coordonate sunt esenţiale în cariera literară a Prinţului Alexandru Bibescu: aplecarea lui către sonet – pe care îl „presară” şi în scrisori, şi în articole, chiar şi în cartea de note de călătorie – şi calitatea lui de preşedinte al Societăţii de Lingvisti
