Multe dintre preparatele inventate de azteci au intrat în istorie. Pornind de la ciocolată, fără de care nu ne putem închipui fericirea şi continuând cu guacamole, un sos foarte hrănitor care completează inspirat o gustare de după- amiază, aztecii au fost cu siguranţă în graţiile zeilor gurmanzi.
Porumb, roşii, avocado, cacao, tortilla şi tamale erau alimentele de bază. Fructele de avocado erau însă cele mai hrănitoare, având un conţinut bogat în grăsimi, ceea ce echilibra dieta lejeră a aztecilor. Erau preţuite nu doar pentru efectele lor afrodiziace, ci şi pentru „ahuaca-mulli”. Cu alte cuvinte, guacamole.
Pe atunci, ca şi acum de altfel, ingredientele se măcinau într-un mojar de bazalt, pe care aztecii îl numeau „molcajete”. Ardeii iuţi ca focul, ceapa, sarea, roşiile şi miezul de avocado se omogenizau până când se obţinea o cremă consistentă. Se servea cu tortilla proaspăt coaptă sau tamale, iar alături se punea o cupă cu „octli”, o băutură de culoarea laptelui, din sevă de agave. Despre ea se spunea că este de fapt sângele zeiţei aztece Mayahuel ce ţâşneşte prin fiecare fibră a plantelor de agavă. Seva, colectată în vase mari, era lăsată să fermenteze până când căpăta vâscozitatea mierii. După ce era nobili, cu moderaţie, căci cei care cădeau în mrejele ei erau aspru pedepsiţi, putându-şi pierde chiar viaţa.
Un guacamole tradiţional va avea printre ingrediente fructe de avocado bine coapte, ardei iuţi serrano (mici şi foarte iuţi, aşa că trebuie tăiaţi foarte mărunt ca să nu se stârnească un incendiu mai greu de stăvilit), ceapă albă (cu un gust iute, pe măsura ardeilor), roşii (coapte, dar suficient de tari pentru a nu schimba consistenţa sosului) şi, dacă este posibil, frunze proaspete de coriandru. În unele reţete se adaugă şi zeamă de lămâie pentru a preveni oxidarea, dar gustul nu va mai fi acelaşi, simţindu-se aciditatea lămâii. Guacam