Victoria lui Lucian Bute din această dimineaţă mi-a întărit convingerea că trăim într-o societate ciudată. Care supradimensionează victoriile obscure şi subapreciază puţinele lucruri măreţe realizate de compatrioţi de-ai noştri.
Uitaţi-vă doar la cum trăiesc românii o victorie a unei echipe de fotbal în vreo competiţie europeană - aici totul funcţionează doar pe principiul aducerii aminte, căci noi nu mai batem de mult pe nimeni - şi cum reacţionează atunci când se obţine un succes cu adevărat important în orice alt sport. Dacă la fotbal se câştigă un meci, oamenii ies imediat în stradă, blochează străzile, ocupă gările şi timp de câteva ore e o petrecere în toată regula. Dacă se obţine un titlu într-un alt sport, rodul multor luni de sudoare, de sacrificii, de renunţări la viaţa personală de multe ori, atunci totul e trecut la şi altele. Şi fiecare îşi vede de ale lui. Şi atunci, mă întreb, chiar merităm să avem campioni?
Nu ştiu câtă lume a încercat să boxeze altfel decât în bătăi de stradă. Nu ştiu câtă lume înţelege ce înseamnă să stai într-un cantonament câteva luni pentru a-ţi atinge un vis. Nu ştiu câtă lume a încercat să ţină, chiar şi pentru două săptămâni, un regim de slăbire. Vă spun eu, e greu. De fapt, e înfiorător! Îţi vine uneori să-ţi iei lumea în cap! De aceea ce face Lucian Bute pentru România este incredibil şi merită apreciat la adevărata valoare. Pentru că omul ăsta îşi riscă în permanenţă sănătatea pentru o seară de glorie. Pentru că omul ăsta merge pe banii lui în cantonamente de luni de zile pentru o seară de glorie. A lui şi a României!
O să-mi spuneţi că nu face nimic gratis, că îşi ia şi el bani din asta. E adevărat şi e normal să primească, căci e efortul lui, e sănătatea lui în joc. Dar nu e obligat de nimeni să reprezinte România! Dacă se gândea doar la el, îşi schimba imediat cetăţenia. Boxa pentru canadieni şi sunt sigur
