De Ziua naţională a maghiarilor, într-un oraş din Secuime, un funcţionar al statului român, posesor al cetăţeniei române, a ieşit în piaţa publică pentru a face o demonstraţie educativă în faţa unor copii de vârste mai mici şi mai mari. Mesajul pe care el l-a transmis, aninând o paiaţă având chipul unui personaj istoric, a fost că printre mijloacele la care educaţia este îndreptăţită să facă apel se numără şi... execuţia publică prin spânzurare.
Nu discut, după cum se vede, nici identitatea călăului simbolic, autoinstituit, nici pe cea a victimei în efigie. Intenţia mea nu este să aduc dezbaterea acestei întâmplări pe terenul naţionalismului virulent. Dacă are vreo importanţă faptul că locul unde s-a petrecut întâmplarea este în Secuime este doar pentru că astăzi România este condusă de o coaliţie politică în componenţa căreia un loc de bază îl ocupă U.D.M.R. Nu trăim, prin urmare, în miezul unei guvernări care ar face din persecutarea maghiarilor - şi a secuilor, ca parte a naţiunii maghiare - o politică de stat concertată sau o miză prioritară a politicii sale interne.
Dimpotrivă, în timpul mandatelor prezidenţiale ale lui Traian Băsescu, de câţiva ani buni încoace, preşedintele a dat semne directe şi lipsite de ambiguitate de interes şi sprijin faţă de zona HarCov (judeţele Harghita şi Covasna), mergând personal, în mai multe rânduri, la faţa locului şi exprimând neechivoc solidaritate cu populaţia lovită de inundaţii din partea locului, atunci când apele au măturat gospodării şi chiar vieţi omeneşti. Preşedinţia include, de altfel, în echipa consilierilor săi o personalitate politică maghiară cu o bună cunoaştere a problemelor, dl Peter Eckstein-Kovacs, care a fost şi unul dintre candidaţii la recenta competiţie pentru conducerea U.D.M.R. Nu s-ar putea spune deci că la Bucureşti nu există o cunoaştere corectă a problemelor din teren, după cum nu se
