În decembrie 2005, una dintre porţile fortăreţei din Tripoli a lui Muammar Gaddafi se deschidea, în premieră, pentru un grup de jurnalişti din România. În complexul destructurat de bombardamentele de zilele trecute, Gaddafi îl primea acum aproape şase ani pe Mihai Răzvan Ungureanu, pe-atunci ministru al Afacerilor Externe, şi îi adresa întrebările: “Ce face România? Ce face preşedintele?”. Iar România aducea – sau, cel puţin, încerca să aducă – un semn al dezgheţului relaţiilor cu Africa.

Jurnalul Naţional a fost unul dintre ziarele care au avut acces în fortăreaţa liderului libian şi la primele minute ale întrevederii acestuia cu ministrul Ungureanu. O întrevedere despre care nu s-a ştiut până în ultima clipă dacă şi în ce condiţii va avea loc. De fapt, cele două zile ale vizitei în Libia au stat sub semnul heirupismului şi al capriciilor temperamentalului lider. A fost o experienţă extrem de volatilă, unde nu se ştia cu cine, când, în ce condiţii te întâlneşti. Şi cu ce rezultate. În final, l-am văzut pe Gaddafi.

Întreaga delegaţie a României se afla la hotelul din centrul capitalei libiene când anunţul a picat pe neaşteptate: “Plecăm!”.

Jurnalişti sau oficiali, toţi am lăsat baltă orice apucaserăm să facem, de la băutul cafelei până la schimbatul dolarilor în dinari. Ne-am repezit spre microbuze fără ca măcar să întrebăm încotro ne îndreptăm. Era clar că “liderul” dădea o şansă întrevederii cu Mihai-Răzvan Ungureanu.

Însoţitorii delegaţiei, care toată ziua stătuseră lipţi de grupul nostru, dădeau semne clare de nervozitate. Se simţea din tonul mult mai răstit (nu credeam că se poate) cu care răspundeau la telefoane şi din stilul mult mai agresiv în care îşi îndeplineau rolul de copilot. Nu că şoferii microbuzelor ar fi avut nevoie de vreun îndemn ca să se strecoare acolo unde două maşini nu par a-i face loc unei a treia sau să vireze de pe