Organizaţia Naţiunilor Unite a hotărât la 17 martie, printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate, instituirea unei zone de interdicţie aeriană deasupra Libiei. Această decizie a fost motivată de dorinţa de a-i proteja pe contestatarii regimului colonelului Gaddafi concentraţi, cu precădere, în oraşul-port Benghazi şi care începuseră să fie vânaţi, la propriu, de avioanele forţelor aeriene libiene. Rezoluţia ONU trebuia să-l determine pe colonelul Gaddafi să îşi ţină avioanele la sol şi să înceteze operaţiunile represive împotriva civililor. Chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres intervenţia în Libia, ONU a stabilit “luarea tuturor măsurilor necesare” pentru punerea în practică a rezoluţiei. Cum forţele libiene nu au încetat operaţiunile împotriva civililor, acest lucru a determinat intrarea în luptă a avioanelor coaliţiei ad-hoc formate.
Zborurile de recunoaştere şi, apoi, raidurile începute de Franţa au fost făcute intempestiv tocmai pentru a limita pierderile de vieţi omeneşti printre locuitorii zonelor ieşite de sub influenţa regimului Gaddafi. În primul val au fost incluse avioanele Franţei şi Italiei, datorită poziţiei strategice foarte apropiate de
ţărmurile libiene, lucru ce a putut face posibilă intervenţia imediată. Acestora li s-au adăugat avioanele britanice, pentru că Forţele Aeriene Regale au o mare experienţă în desfăşurarea operaţiunilor aeriene, avându-se în vedere recentele conflicte din Irak şi Afganistan. Prezenţa avioanelor trimise de unele ţări arabe are o importanţă mai ales simbolică. Totuşi, determinantă este prezenţa americană, SUA fiind singurele capabile să-şi coordoneze rapid o prezenţă operaţională relevantă în regiune. Acest lucru a fost uşor de observat după ce Marina SUA a lansat acele atacuri cu rachete Tomahawk.
Ţintele vizate de avioanele şi rachetele coaliţiei internaţionale sunt, în primul rând, centr
