…primul “sector” pe care am fost repartizat in armata a fost aleea care ducea la Comandament. Datoria mea era sa o mentin curata, fara frunze. O sarcina usoara in teorie, diabolica in practica. Era inceputul toamnei si aleea era strajuita de niste pomi ornamentali cu frunze rosii, multe, mici si zorite sa-si paraseasca crengile. Nu stiu nici acum daca alegerea pomilor a fost o strategie conceputa de vreun gradat sau un simplu acident – si, sincer sa fiu, nici nu ma intereseaza. Am maturat-o o data. Cand am ajuns la capat, aleea se umpluse deja din nou de frunze. Am maturat-o a doua oara. La fel. Am maturat-o a noua oara, tragand cu urechea la fiecare boare de vant. A venit, aleea s-a umplut de frunze de parca n-ar fi vazut matura de la turnarea asfaltului. Am incercat sa scutur copacii, au cazut frunzele, le-am maturat. Apoi a batut din nou vantul si alte frunze rosii si multe si mici.
In ziua aceea am numarat douazecisicinci de ture de maturat respectiva aleea, dupa care le-am pierdut sirul. La un moment dat m-am asezat pe bordura, cu matura de nuiele intre picioare, mi-am aprins un Carpati-fara si m-am surprins, pentru prima si (nadajduiesc) ultima data in viata, golit total de ganduri. Nimic. Nada. Zero. Nu fredonam vreun cantecel, nu imi vaitam soarta, nu ma gandeam la fete, la vreo carte, la trecut sau viitor. Nu ma gandeam la nimic. Cativa ani mai tarziu aveam sa aflu ca asa-numita « golire a mintii » e un tel in sine in unele tehnici de meditatie budhiste. (In treacat fie spus, nu-i de mirare ca Hegel spunea despre budhisti ca au ajuns sa fie experti in ‘jumatate din dialectica’.) La vremea respectiva, insa, aveam saptesprezece ani si, marturisesc, m-am speriat. Am sarit in picioare si am continuat sa matur cu furie, promitandu-mi sa fac tot ce-i sta in putinta pentru a ajunge pe un alt « sector ». Si-am ajuns. In buda, la propriu si figurat.
Re
