La Conservator se ţine un curs de manele. Cinci cercetători care au studiat fenomenul se încăpăţânează să nu-l vadă ca pe un „atentat asupra culturii naţionale". Ei spun că maneaua e un liant cu trecutul ţării, o formă de rezistenţă la folclorul comunist şi un produs al globalizării. Cum s-a ajuns de la campaniile anti-manele la studiul ştiinţific?

La avizierul Conservatorului din Bucureşti, printre postere cu concerte de muzică clasică, e un afiş care anunţă seria de cursuri "Maneaua ca fenomen, maneaua ca obiect de dezbatere publică". "Toţi cei interesaţi de subiect sunt bineveniţi", scrie în josul afişului. Aşa că vineri, la ora 12, intru în Conservator şi întreb paznicul unde e cursul de manele. Ridică o sprânceană, dar îmi răspunde: "în sala Dinu Lipatti".

Deschid o uşă cu vitralii înflorate, dau la o parte perdeaua grea ca o cortină de teatru şi intru în sala proaspăt renovată, cu portretul lui Dinu Lipatti pe perete. Pare să se desfăşoare un curs obişnuit: vreo 30 de tineri ascultă ce spun cinci profesori şi iau notiţe. Dar pe tabla cu portativ nu e desenată nici o notă, iar proiectorul aşezat pe un pian negru aruncă pe perete un clip cu Nicolae Guţă.

Aici nu înveţi să cânţi manele. Cursul a fost organizat de Universitatea Naţională de Muzică şi Muzeul Ţăranului ca să vină cu o perspectivă sociologică, ştiinţifică, asupra fenomenului numit de unii "manelizarea culturii" şi de alţii "muzică mişto". Cinci etnomuzicologi şi cercetători au mers pe teren, la nunţi cu manele, au făcut interviuri cu lăutari şi dansatoare şi s-au întors cu teorii despre ce înseamnă ele. Ocazia să le împărtăşească cu alţii a venit când fundaţia culturală austriacă "Erste" s-a oferit să finanţeze cursuri pe teme tabu, iar proiectul lor a fost printre câştigători.

«Maneaua e un liant cu trecutul ţării»

Cursul debutează cu ideea că multe dintre contrastele di