Foto: Cristian Marcu Lumea este bântuită de nesiguranţă. Se răspândeşte acest sentiment cam peste tot. Iar când el loveşte atât de catastrofal precum în Japonia, printr-un efect de contaminare, oamenii de pretutindeni se întreabă: oare ce ne aşteaptă? În 1975, publicam împreună cu un coleg o carte intitulată "Dosarul energiei nucleare: risc şi securitate" în care susţineam ideea că securitatea există numai dacă ne asumăm riscurile.
Într-adevăr, şi nu numai în ce priveşte nuclearul, într-o lume nesigură, te poţi ocupa cu siguranţă numai de nesiguranţă. Dar dacă nesiguranţei i se adaugă şi neîncrederea? Dacă vă gândiţi că e vorba de România noastră vă spun: aşa e. Cel care trăieşte din neîncredere şi seamănă neîncredere mai are îndeobşte un defect. Acela de a trăi din minciună.
Sentimentul meu, exagerat poate, e că trăim între o ordine a minciunii şi o dezordine tot a minciunii. Cu toate acestea, nu mă aliniez, în nici un fel, la admiraţia pentru un trecut împotriva căruia, la un moment dat, eram dispus să-mi dau şi viaţa. Probabil că marele nostru Nicolae Titulescu continuă să aibă dreptate: "Mai mult ca oricând, epoca ce trăim e un amestec de adevăruri vechi, destinate să moară şi, deci, adevăruri noi încă neîndeajuns de clare."
Cu cât punem faţă-n faţă, într-o antiteză, prezentul cu trecutul cu atât pierdem din vedere adevărurile noi. Ce ar fi normal să facem acum? Dezorientarea, care a cuprins atât pe cei care simt azi că au pierdut aproape tot din ce aveau ieri cât şi pe cei tineri care simt că oricât s-ar strădui tot n-ar reuşi să obţină ceea ce altă dată era normal să obţină, nu justifică nostalgia, cel mai adesea oarbă. Numai voinţa de a ieşi din impasul actual e răspunsul corect. "Paradisul pierdut", ca orice paradis, e o iluzie dăunătoare. "Durerile facerii" sunt dureri, dar poartă în ele speranţa unui rod adevărat.
Auzim
