Am văzut cândva un film impresionant. Un înger îl duce pe protagonistul filmului în trecutul, prezentul şi-n viitorul său. Omul îşi vede viaţa din afară ca pe un film şi, din această perspectivă el îşi poate vedea zgârcenia, urâţenia comportamentului de odinioară şi efectele acestui comportament asupra celor din jur. Umbrele celor pe care nu-i ajutase îl bântuie şi-l urmăresc, căci vieţile lor sunt indisolubil legate de ceea ce el ar fi putut să facă, dar nu făcuse. În viitor, propriile fapte creează un personaj mizer, a cărui dispariţie nu impresionează emoţional pe nimeni.
Nu sunt lacrimi, nu este ... dragoste. În faţa acestei perspective, omul se roagă fierbinte să i se dea "timp" pentru a se schimba! Omul din film strigă cu disperare:"Doamne, dă-mi timp să mă schimb"!
O dată întors în viaţa pe care o negase, printre cei pe care îi brutalizase, ale căror destine erau legate şi de el, omul constată că "lumea întreagă se schimbă atunci când te schimbi tu". Îngerul i-a arătat că nu se schimbă doar reacţiile, comportamentele, atitudinile, or starea afectivă a ta şi a celorlalţi, ci şi viitorul fiecăruia.
Oare noi avem puterea să ne proiectăm singuri în viitor şi să vedem, fără ajutorul unui înger, filmul vieţii noastre? Avem curajul de a merge în viitor şi a ne privi de acolo faptele, reacţiile, comportamentele, atitudinile? Dacă spunem "da", cum arată toată acestea privite de undeva, dintr-o stare de detaşare, dar şi de sinceritate absolută cu noi înşine? Vedem oameni plini de dragoste în jurul nostru? Într-un astfel de exerciţiu de imaginaţie, vedem oameni plini de iubire, oameni cărora le-am dăruit tot ce am putut? Apar alţi oameni în acest film, alţii decât câteva rude apropiate sau câţiva amici? Nu cumva şi printre aceştia se simt umbre, se văd pete, se întâmplă ceva care ne poate face să strigăm, precum personajul din film; "Doamne, dă-mi t
