Irak: 143 de miliarde de barili de petrol şi 120.000 de morţi. Puţin peste un milion de barili pentru o viaţă. Libia: 44 de miliarde de barili de petrol. Deocamdată numărăm morţii. Linia o vom trage mai târziu.
Ce înseamnă război? În orice caz nu e Timişoara ‘89 şi nici protestele sindicale din Paris. Ultimul miros de praf de puşcă l-au simţit europenii pe vârful limbii la masacrele din fosta Iugoslavie.
Libia este departe de nasurile fine ale Occidentului. Acolo se serveşte acum carne de om pe tablă de rachetă Tomahawk.
Cu puţin efort sunt şanse să pricepem ceva. Asta presupunând că nu suntem pe un front de supermarket, dând lupte grele pentru o pungă de zahăr, sau în vreo farmacie atacând trei pastilele de iod. În plus, e obligatoriu să oprim televizorul şi să ne deconectăm de la internet.
Din acel moment luna nu va cădea, cutremurul din Japonia nu va fi simţit şi nici o radiaţie nu se va aşeza pe felia de pâine cu margarină pe care o mestecăm în pauzele dintre ştiri.
Totul e un joc pentru putere şi bani. E la fel de când primul individ buzat a pus mâna pe bâtă şi i-a strivit capul maimuţei de lângă pentru o banană în plus. Legile haitei au rămas aceleaşi.
Atacul, violenţa, crima este calea de a obţine ceva ce nu e al tău. Avem războiul în noi. Şi când am pierdut simţul masacrului, au grijă să ne aducă aminte.
În Libia e o reglare de conturi între un dictator psihopat şi un grup apărător al democraţiei mânat de o listă întreagă de interese. De imaginea pentru o viitoare campanie electorală, de rezervele de petrol sau, pur şi simplu, de dorinţa de a-şi arăta muşchii.În rest, lumea se împarte în două. Cei care mor şi cei care privesc.
Dacă vom face cu adevărat linişte, vom putea auzi cum gâlgâie petrolul prin rănile deschise pe pieptul unui copil libian.
