Un român şi-a apărat cu succes titlul mondial la box. Lucian Bute, pentru că despre el e vorba, a reuşit să îşi apere de o manieră magistrală, pentru a şaptea oară, titlul mondial la box. M-aş fi aşteptat ca mass-media să relateze cu titluri de o şchioapă succesul şi nu atât pentru faptul în sine ci pentru maniera în care a fost câştigat, să nu aibe ochi decât pentru el. Rar mi-a fost dat să văd atâta eleganţă, acurateţe, fair play şi frumuseţe într-un meci de box. Doi boxeuri am mai văzut să boxeze aproape de stilul acesta : Cassius Clay şi Gentelman Jim. De la fiecare din ei Bute a luat câte ceva, de la unul mişcarea şi tenacitatea, de la celălalt fair play-ul şi eleganţa. Când mergi la un meci al lui Bute, aproape că nu te mai întrebi cine va câştiga, ştii, speri că va câştiga el, dar te duci sigur că vei vedea un meci frumos, curat, fără priviri pline de ură, fără jigniri la cântar, fără declaraţii bombastice, nerealiste sau atacuri la persoană.

La Bute te duci să vezi artă, aşa cum mergeai pe vremuri să îl urmăreşti pe Năstase, magicianul rachetei, Nadia, libelula gimnasticii mondiale, sau Gică Dobrin, vrăjitorul balonului rotund, egalat poate doar de Ronaldinho în plăcerea cu care juca şi modul în care dresa mingea. Ştiu că în fotbal se spune că un forbalist adevărat nu joacă cu privirea în pământ, dar cei doi îndrăgostiţi de balon nu îşi puteau dezlipi ochii de iubita lor când o simţeau în vârful bocancului şi făceau dresaj de clasă cu bucata aia de piele umplută cu aer, pentru ca apoi, fără să te aştepţi, ca şi cum ar fi avut un ochi secret sau un cip care primea informaţia, calcula traiectoria şi transmitea datele în vârful bocancului, mingea să plece exact unde aştepta un coechipier complet demarcat sau unde portarul nu putea ajunge pe o traiectorie care sfida legile fizicii.

Aşa boxează Bute, acest scrimeur printre boxeuri. Şi credeam c