Suntem foarte ocupaţi. Avem de învăţat, avem de citit, avem de făcut planul pentru următoarea zi de muncă. Nu ne permitem să spunem că suntem trişti. Nu e cazul să le explicăm şi celor cărora le mai pasă de noi ce ni se întâmplă cu adevărat, ce lupte se dau în inima noastră, în fiecare dimineaţă, în fiecare seară, la fiecare început de anotimp. Ei ne întreabă de ce avem voce stinsă, noi schimbăm subiectul, aproape plictisiţi de grija lor.
Până la urmă, ca să îi liniştim, le aruncăm o minciună grăbită, spunem că suntem bine, că toate merg cum trebuie, că nimic nu e mai rău ca ieri, că ne îndreptăm, încet, dar sigur, către echilibru. Nu ne dăm seama cât e de periculos jocul în care am intrat. Aşa, din minciună nevinovată în minciună nevinovată, dintr-un răspuns ocolit în altul, din lacrimă în lacrimă, se poate ca, până la urmă, până ne dezmeticim de tot, până ni se ridică de pe chip ceaţa suferinţei, să nu ne mai cunoască nimeni cu adevărat. şi tocmai atunci, când vom deschide ochii larg, căutând înţelesurile pierdute în întuneric, atunci, când vom fi pregătiţi să o luăm cu toate de la capăt, când ni se va părea că se poate să pornim din nou lupta pentru idealuri, vom fi mai singuri ca oricând, vom constata că nici unul dintre cei rămaşi lângă noi nu ne mai e destul de aproape cât să ne sprijine, cât să ştie exact ce vrem să facem şi încotro o luăm, cât să ne înţeleagă pe de-a-ntregul, fără jumătăţi de măsură, fără explicaţii prea multe, fără promisiuni de neîndeplinit.
Cu cât ne ferim mai mult vocea de cei dragi, atunci când nu vrem să le spunem exact ce e cu noi, cu atât rămânem mai singuri. Ni se face pustiu în suflet şi nu ne dăm seama că, de fapt, singura noastră lumină sunt ei, cei pe care-i evităm, ca să nu-i îngrijorăm de la distanţă. Ne sperie dezastrele naturale, stăm şi ne uităm la televizor, cu mâinile
