Conservîndu-şi cumva energia în afara studiourilor de înregistrări pînă la momentul maturităţii artistice, pianistul grec Vassilis Tsabropoulos şi-a lansat ultimele şase incredibile discuri în doar opt ani, obţinînd rapid recunoaşterea mondială ca fiind o voce aparte a claviaturii.
Muzicianul abordează instrumentul strict în maniera convenţională, sunetul propriu şi actual fiind rezultatul mîngîierii inspirate a clapelor, şi nu rezultanta borcanelor, a prosoapelor sau a mărgelelor strecurate între şi peste corzi. Cu atît vom fi mai incitaţi de recitalul cu care Vassilis Tsabropolous ne va trata pe 26 martie la Sala Mare a TNB, cu cît ştim că modern vine din mintea şi inima artistului, nu din recuzita la care, din belşug şi cu multă inventivitate, apelează alţi colegi de generaţie.
Traseul lui Vassilis Tsabropoulos apare acum perfect conturat: după o copilărie şi o adolescenţă presărate cu premii, lauri şi recunoaştere internaţională, prefigurînd o carieră clasică în muzica clasică, opera pianistului se ancorează precum un trepied format din imprimările discografice ieşite din comun şi atît de diferite, atît între ele, cît şi faţă de polivalenţa altor artişti asemănători. Mai întîi, linia solo: meditaţie, explorare, improvizaţie (albumele Akroasis şi The Promise), apoi, formula jazz - pian-contrabas-tobe: discuri al căror sunet este egalat doar de mari şi mult-mai-cunoscute trio-uri similare ale genului (albumele Achirana şi The Triangle, ambele cu Arild Andersen şi cu John Marshall), plus colaborările cu violoncelul sobru, amar, divin al Anjei Lechner (albumele Chants, Hymns and Dances şi Melos). În mod surprinzător, nimic pe linia pur-sînge a muzicii pentru care artistul fusese pregătit.
Explorînd teritorii similare ca sublim cu muzicalitatea unui Ketil Bjørnstad sau Keith Jarrett, Vassilis Tsabropoulos aduce ceea ce este foarte greu de propus as
