"Who needs Mars Needs Moms­?", s-au intrebat unii critici americani dupa ce animatia in 3D produsa de Walt Disney si regizata de stranepotul lui H.G. Wells a avut premiera, in 11 martie 2011. Realizat cu un buget de 150 milioane de dolari, filmul risca sa le aduca producatorilor pierderi importante pentru ca spectatorii nu se inghesuie. Mai bine asa decat „sa se traumatizeze” pustii.

Filmul e anti-educativ. Sau educativ cu de-a sila. Cui foloseste sa sperii copiii spunandu-le ca, daca nu-si asculta parintii, acestia vor muri? Cine are nevoie de oameni care de mici sa se simta vinovati pentru nefericirea parintilor lor?

Probabil tot niste parinti care cred, pe principiul „Vrei sa moara mamitica?”, in sanatosul leac de frica menit sa hraneasca responsabilitatea de mai tarziu.

Eroul din „Mamici pentru Marte”/”Mars Needs Moms”, Milo, pleaca din block starturi cu un handicap. Pentru ca a fost obraznic cu mama si i-a spus ca mai bine i-ar fi fara ea (nu l-a lasat sa vada filmul preferat cu „zombies” pentru ca nu a mancat broccoli), este pus in fata pierderii ei.

Niste martieni (mai precis, martiene) care au urmarit de sus scena si s-au convins ca mama lui Milo stie sa-i faca educatie, trimit o nava spatiala pentru a o rapi. De ce? Pe Marte societatea e atat de evoluata incat feministele au preluat deja puterea (!).

I-au aruncat pe barbati la gunoi (intr-un decor luat ca din „Wall-E”) si, o data la 25 de ani, improspateaza populatia producand niste copii/pui pe care ii cresc cu ajutorul unor bone-roboti.

Aceste bone nu sunt prea performante, de aceea sefa martienilor, o hoasca rea si scofalcita (care ar avea nevoie de Botox, ii arunca Milo), decide ca e nevoie ca bonele sa fie reformatate cu ajutorul unor calitati materne pamantene.

Iar aceste calitati nu pot fi luate decat prin introducerea u