Cartofii păreau buni, mai ales că tânăra negustoreasă mi-a zis că-i şi alege pentru mine, numai că - ghinion - nu mai avea pungi. „Du-te la kiokea Ileana şi spune-i să-ţi dee cu împrumut un kuliok". Copilul de-alături, trimis la o altă tarabă după o pungă, s-a întors în jumătate de minut.
Era mic, dar revenise parcă şi mai mic, pitulat oarecum şi un pic misterios. „Mamă, am cerut unu, da mi-o dat două, fără să vadă, să-i duc unu `napoi?" „Ţssst...." - mâna femeii scoase abil o pungă din mâna lui şi-o dosi cu virtuozitate sub pestelcă. Băiatul, ager, s-a prins şi mi-a zâmbit complice, cu un fel de mândrie.
M-am surprins atunci gândindu-mă că toţi cei zece sau doisprezece ani de şcoală, pe care urma să-i facă în continuare băiatul, abia de-ar mai putea egala acea lecţie pe care i-o dăduse în acea clipă maică-sa...
„Kuliokul"cela de 50 de bănuţi însemna mai mult decât povestea cu oul şi cu boul, însemna că se poate şi aşa şi că mai ales aşa e firesc să se facă... Că „să nu-ţi furi aproapele şi să fii cinstit el" e doar ce spune popa, nu însă şi ce face în viaţa reală...
Am observat că, după ce este cutremurată de imensa tragedie a Japoniei, atâta şi-atâta lume este profund impresionată de faptul că în apocalipsa niponă nu au fost înregistrate practic jafuri, furturi.
Că niponii, copleşiţi de nenorocire, stau disciplinaţi, calmi, mai mult decât paşnici la coadă după apă sau alte lucruri brusc devenite necesare pentru supravieţuire; că nimeni dintre ei nu strigă unul la altul „vas zdesi ne stoialo!"; că supermarketurile şi-au redus preţurile, iar mulţi comercianţi distribuie bunuri gratis sinistraţilor, că altruismul şi capacitatea de a se solidariza, de a sări în ajutor e regula, nu excepţia, că sunt atâtea şi-atâtea cazuri de sacrificu pentru alţii în nenorocire?
Să fie doar cultura şi firea niponului la mijloc în unicitatea lor? Mai
