Sfârşitul lunii martie ar trebui să vină cu flori de sakura. Şi cu sufletul pregătit pentru Hanami, sărbătoarea privitului florilor de cireş, care umple miezul primăverii cu un nor de pace. În parcul din Nara, însă, mugurii parcă s-au strâns în ei, s-au "repliat", amânându-şi parfumata explozie. Azi Japonia e îmbrăcată în alb.
M-am hotărât să nu mai urmăresc ştirile despre bilanţul morţilor în urma cutremurului de vineri, 11 martie. Ştiu. Sunt mii. Dar chiar dacă ar fi zeci de mii, ar trebui, oare, să simt altfel decât acum, când mă chinui să umplu golul din suflet şi să-mi astâmpăr nodul din gât? Nu sunt originală şi cred că, în România, multă lume trăieşte aceeaşi emoţie ca şi mine. Numai că eu mă aflu aici, la sud de dezastru, şi orice informaţie tragică loveşte aproape sonor, trezind în mine clopotul Hiroshimei.
"Nu se va schimba nimic, ai să vezi!"
E după-amiază şi, după zilele senine de până acum, la Nara, în apropiere de Osaka, unde mă aflu, vremea începe, parcă, să se schimbe. Dacă va ploua, citesc în presă, radiaţiile din aer vor cădea pe pământ şi vor otrăvi cireşii în floare, plantaţiile de orez, vor îmbolnăvi căprioarele din parc. Nu, îmi spun, n-o să se întâmple aşa, natura n-o să se autodistrugă. Pe străzi, în magazine, în autobuz sau la şcoală, viaţa îşi urmează cursul normal. Nu sunt semne de panică şi nimeni nu comentează, în public, ce se întâmplă la nord. Citesc atitudinea oamenilor aceştia nu ca indiferenţă, ci protectoare: să nu neliniştim copiii, să nu tulburăm odihna celor în vârstă… E şi multă demnitate, exersată în secole de istorie şi de încercări. Marţi, printre dărâmăturile unui oraş din nord măturat de tsunami, au fost găsiţi doi supravieţuitori septuagenari, izolaţi, patru zile, în mijlocul stihiei. Am văzut imagini cu militari japonezi cărând în spate astfel de oameni, dar şi copii salvându-şi părinţii de
