Există o zonă semantică vastă peste care tinde să se extindă ilicit termenul de fundamentalism. Avem de-a face cu înţelesuri diferite atunci când vorbim de credinţă fermă, intoleranţă, atitudine autoritară, fundamentalism în sens strict şi extremism. Toate acestea sunt amestecate indistinct într-o folosire laxă şi generală a termenului de fundamentalism.
Trebuie eliminată de la început o confuzie, cea între credinţă vie, fermă şi fundamentalism. Dacă există cititori care sunt tentaţi să aplice termenul de fundamentalism atitudinii martirilor care au murit pentru Hristos (mă limitez la tradiţia creştină) în primele veacuri creştine sau în temniţele comuniste ale secolului XX, îi rugăm să nu continue lectura acestor rânduri, ei pleacă la drum cu o lume de înţelesuri care blochează total priceperea fenomenelor din spaţiul religios.
Credinţa fermă dă dovadă de o anumită intoleranţă bună şi necesară în privinţa conţinutului ei considerat ca central sau absolut. Și un program de cercetare ştiinţific se bazează pe credinţă, dar canonul acesteia este cu totul altul decât Crezul creştin sau decât un conţinut de credinţă budist. Credinţa presupune deci intoleranţă, iar aceasta înseamnă, în varianta bună, toleranţă ierarhizată, în cea proastă, atitudinea conform căreia numai propriul conţinut este adevărat absolut, iar celelalte nu au nici o valoare. În limbajul ortodox des folosit: restul conţinuturilor de credinţă sunt demonice.
Există două moduri de a te defini în credinţa religioasă: prin excluderea a tot ce nu cuplează cu propria identitate şi prin deschidere dialogală către celălalt. Fireşte, varianta a doua este de preferat, deşi presupune un consum energetic, inteligenţă şi cultură mult mai mari decât situarea în lume prin închidere. Pentru a lua un exemplu real din lumea ortodoxă românească, este foarte simplu să îl declari pe Buda demon (mai ales c
