Civilizaţia noastră se mândreşte cu principiile ei democratice, printre care, la loc central, se află toleranţa, dreptul celuilalt de a fi diferit, fără ca prin asta să se excludă din societate, dimpotrivă. Mai rar se afirmă public faptul că sunt consideraţi naivi toţi cei care nu au atins încă acest nivel, sunt, adică, într-o fază a civilizaţiei anterioară celei în care am ajuns noi. Ei bine, şi comportamentul acesta în faţa unor acţiuni ale celorlalţi poate fi considerat, din punct de vedere pragmatic, naiv. Sigur contraproductiv.

Recentul atac împotriva lui Gaddafi are drept justificare dreptul la viaţă şi la contestaţie al celor care nu mai doresc să-l aibă în fruntea statului libian pe acest dictator. Revoluţia de la Benghazi ne poate aduce aminte, nouă, românilor, de Timişoara. De altfel, toată desfăşurarea aceasta de revoluţii din lumea arabă poate să pară asemănătoare cu prăbuşirea sistemului comunist, din 1989. Într-un fel, lucrurile sunt chiar aşa. În altul, nu tocmai.

Destui cetăţeni din lumea arabă se mută în altă parte (ubi bene, ca s-o spunem pe a dreaptă), deci în Occident, şi ca retur pe drumul deschis de cei care i-au colonizat, indicându-le, finalmente, această cale. Numai că ea tinde să-şi organizeze viaţa indiferentă la cea din jur, ba chiar împotriva acesteia, în loc să se adapteze civilizaţiei vestice. Musulmanii ar dori ca noua lor lume să devină arabă, în loc ca ei să devină europeni.

Revoluţiile din acest început de an tind să elibereze lumea arabă, la ea acasă, de tiranii, deseori sângeroşi, care o supun de zeci şi zeci de ani. Dar ştim noi cu siguranţă dacă eliberarea va aduce o democratizare a vieţii în ţările arabe? Sau ne vom trezi cu o influenţă islamică mult mai puternică decât cea de până acum. De altfel, Moammar Gaddafi, în nebunia lui, a avut totuşi o clipă de luciditate atunci când s-a apărat de acuzele Vestului