Pământul acela cu ziduri medievale şi cu ruine ale castrelor romane nu ascundea, ca mai peste tot în Germania, o mare cicatrice. „Ce ştiu eu despre Heidelberg?“ m-am întrebat. În cărţile lui Gabriel Liiceanu citisem despre străzile lui paşnice, despre echilibrul uman şi arhitectural.
Nu sunt din plămada călătorilor, a celor care suportă zi după zi şi săptămână de săptămână, ştiind că vor urma concediile, deci evadările prin spaţiile vătuite de pe hartă. Am văzut însă oraşe, am trăit temporar în câteva ţări, ştiu bine mirosul de napolitane al Vienei, chipul Budapestei surprins de sus, de la catedrală, robusteţea Berlinului sau palmele gigantice ale Romei sprijinite deopotrivă de Pantheon, Colosseum şi Basilica San Pietro a Vaticanului.
Am tăiat cu maşina câmpiile Ungariei şi munţii Austriei, am zburătăcit porumbei în Piazza San Marco, am umblat prin vechiul ghetou evreiesc al Cracoviei, am dormit într-o casă de păpuşi în nord, pe insula Gotland, am rupt din macii aprinşi peste toată Bulgaria, m-a udat ploaia în Luxembourg şi-am rătăcit prin ireala Bavarie. Am aruncat bănuţi în ochiuri de apă, sub două clopote medievale am îndrăznit să-mi pun câte o dorinţă.
Heidelberg a fost pentru mine ca o mănuşă din care n-aş mai fi vrut să ies afară. Înăuntru era cald, râul clipocea la doi paşi, ferestrele erau picturi cu muşcate, străzile viu zugrăvite nu voiau să intre în poză. Veniserăm cu automobilul dinspre Stuttgart, văzuserăm biserici albe şi aşezări florale, cotiserăm pe lângă albii de râuri şi, spre bucuria noastră, nu greşiserăm intrarea în oraş.
Dunga Neckarului
Vechiul pod de pe râul Neckar inspiră linişte şi seninătate
„Ce ştiu eu despre Heidelberg?" m-am întrebat. În cărţile lui Gabriel Liiceanu citisem despre străzile lui paşnice, despre echilibrul uman şi arhitectural. Numele râului, îmi aminteam, are
