Sfârşitul săptămânii trecute a adus comunitatea internaţională în pragul „războiului“ cu colonelul Gaddafi. Totul a început prin adoptarea la 17 martie, de către membrii Consiliului de Securitate, a Rezoluţiei 1973. Redactată sub Capitolul VII al Cartei ONU (acea componentă care identifică ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi care oferă inclusiv posibilitatea utilizării forţei militare), Rezoluţia consideră că atacurile sistematice desfăşurate de către forţele loiale colonelului Gaddafi împotriva populaţiei civile ar putea avea semnificaţia unor crime împotriva umanităţii. Constatând eşecul autorităţilor libiene faţă de ceea ce s-ar putea numi responsabilitatea lor primar㠖 protejarea populaţiei civile –, Consiliul de Securitate a decis impunerea unei zone de interdicţie aeriană, în fapt o carantină menită a preîntâmpina ridicarea de la sol a oricărui avion militar aparţinând armatei colonelului Gaddafi. În plus, Rezoluţia autorizează adoptarea „tuturor măsurilor necesare“ pentru a proteja populaţia civilă şi zonele civile aflate sub ameninţarea atacurilor, inclusiv Benghazi, fieful rebelilor anti-Gaddafi. În acelaşi timp, însă, mandatul ONU exclude explicit desfăşurarea oricărei forţe străine de ocupaţie în orice parte a teritoriului libian. Tot ceea ce a urmat a respectat ad literram mandatul Consiliului de Securitate. Iniţial, pe fondul adoptării noii Rezoluţii (beneficiind inclusiv de susţinerea tacită, indirectă a Rusiei şi Chinei), reacţia lui Gaddafi a fost aceea de a declara încetarea ostilităţilor şi suspendarea operaţiunilor împotriva rebelilor. Şi totuşi, nu a fost decât o tactică menită a câştiga timp, încercând să pună Vestul în faţa unui fapt împlinit - cucerirea fiefului rebelilor. Reunite, la Paris, într-un summit de urgenţă, Franţa, Marea Britanie, Canada şi Statele Unite şi-au anunţat intenţia colectivă de a adopta „to