Teoria economică susţine că preţurile se reglează pe piaţă, în funcţie de echilibrul (fluctuant) al cererii şi al ofertei. De unde se poate deduce că orice creştere a preţurilor reflectă defazajul dintre expansiunea cererii şi recesiunea ofertei. Se accelereaz㠖 peste tot în lume – procesul urbanizării şi creşte cererea de locuinţe în mediul urban, prin urmare, cresc şi preţurile locuinţelor şi ale materialelor de construcţii. Dacă au loc crize în Orientul Mijlociu înseamnă că extracţia de petrol şi gaze e periclitată şi, în consecinţă, creşte şi preţul acestora. Întrebarea e: până unde cresc aceste preţuri? Din nou, în virtutea teoriei, răspunsul e simplu: până când cererea dă înapoi – fie pentru că nu poate susţine preţul impus de ofertă (care ajunge astfel ea însăşi în problemă), fie pentru că oferta însăşi se multiplică (sau se diversifică) şi concurenţa impune coborârea preţurilor. Aşa să fie oare? În urmă cu doar 20 de ani faptul de a creşte preţul hidrocarburilor în plină iarnă ar fi fost interpretat în politica internaţională ca un şantaj; acum e ceva anticipat, din toamnă, de către toate guvernele...

Primul lucru pe care îl constatăm este generalizarea – la ceea ce ar trebui să fie cele mai lucide minţi ale lumii – unui soi de imaginar apocaliptic: trăim „sfârşitul certitudinilor“, „era complexităţii“, „schimbarea globală a climei“, ameninţarea ubicuă şi oriîncotro ne uităm nu vedem decât (actuale sau potenţiale) crize şi primejdii. Nimic nu mai e sigur şi – în concluzie – totul trebuie „asigurat“. Iar când e vorba de asigurare – a ta, a celor apropiaţi, a comunităţii locale ori a ţării –, nici un preţ nu e prea mare. Scapă cine poate; mai exact, cine plăteşte. Încă ceva, extrem de interesant: primejdia cea mai mare nu se află în regiunile greu localizabile pe hartă, ci în însăşi inima civilizaţiei. Nu ceea ce se întâmplă în ţara cutărui dictator