După 1812, când administraţia ţaristă ocupase o jumătate din Moldova lui Ştefan cel Mare, dacă un funcţionar al proaspetei puteri îl oprea pe vreun moldovean sau intra în curtea lui, cum acesta din urmă nu cunoştea limba rusă, avea pentru toate situaţiile una şi aceeaşi frază:
- Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau!
El realizase şi fără traducător că noii stăpâni ai Basarabiei nu intrau în curtea sau în casa lui decât ca să-l fure.
Atunci a luat naştere cântecul:
„Grea e viaţa prin străini:
Ca desculţ - prin mărăcini..."
Aşa a îngânat basarabeanul vreme de 106 ani.
Dar a venit primăvara din 1918. Era 27 martie, ziua când Basarabia s-a adunat la Sfatul ei şi a decis:
- Noi vrem să ne unim cu Ţara!
Basarabia cea dintâi s-a adăugat la trupul României. Ca, ulterior, să vină Bucovina şi Transilvania şi să facă Ţara rotundă.
În cei 22 de ani cât am fost împreună, spaţiul dintre Prut şi Nistru s-a umplut cu şcoli, învăţământul devenind obligatoriu, cu cămine culturale, cu biblioteci, cu teatre, cu tipografii, cu reviste, cu biserici şi mănăstiri... Limba Română revenise acasă şi ne recunoscuse drept fiii şi fiicele ei legitime.
Apoi a dat peste noi anul 1940.
Istoria s-a rupt în două.
Poporul basarab, cum i s-a spus aşchiei de neam din această parte de lume, a fost pus din nou la încercare.
Întunericul a fost numit lumină, minciuna - adevăr, războiul - pace, deportarea - excursie turistică, invadatorul - eliberator...
Ne-au fost furate numele, biserica, trecutul, limba...
Limba română a suferit cel mai mult... Odată cu cele câteva milioane de basarabeni, a fost pusă şi ea la zid, a fost şi dânsa deportată în Siberii, ţinută în cătuşe, coborâtă sub pământ în minele de cărbuni, schingiuită, bătută, înjosită...
Dar, cu toate umilinţele la care a fost supusă, ea nu s-a dezis de noi.
