Aşezându-mă împotriva curentului, mi-am atras reproşuri din partea douămiiştilor, ba am intrat şi într-o polemică instructivă cu Andrei Terian Nu-i vorbă, şi eu am exagerat, abuzând de pactul autobiografic prin invocarea alcoolismului asumat în textele lui Sociu. Multe din meritele şi neajunsurile amintitului op se regăseau şi în primul roman al încă tânărului scriitor ieşean, Urbancolia (2008), sublicitat de unii comentatori prin comparaţie cu volumul de versuri.
O schimbare semnificativă de atitudine şi de substanţă se înregistrează în al doilea roman al său, Nevoi speciale, unde fiţele postmoderne se retrag în favoarea unei autenticităţi hipnotice, date la maximum în destabilizantul capitol final. Oricât aş vrea să separ viaţa de operă nu pot s-o fac nici aici: nu pot să separ biografismul din Nevoi speciale de experienţa reală şi ea - a depăşirii dependenţei de alcool, în urma unor afecţiuni foarte grave ce erau să-l coste viaţa pe protagonistul fragil, refugiat o vreme în psihoterapie, droguri şi amor transfrontalier. Într-o cronică mai veche, scriam despre ultimul capitol al acestui roman următoarele: Dacă va avea tăria să exploateze până la capăt acest filon obsesional unde poetul se întoarce în forţă! , autorul Nevoilor speciale s-ar putea metamorfoza într-un scriitor de mare intensitate implozivă. Abia atunci ieşirea din minorat va fi un fapt împlinit. Aşteptările mi-au fost, de curând, confirmate.
Ducând mai departe filonul cel mai întunecat şi mai psihedelic din Cântece şi din Nevoi speciale (camera obscură, terorizantă, din blocul sordid al copilăriei ), noul volum de poeme semnat de Dan Sociu pare scris de un om întors din iad, transformat interior şi, de la un punct încolo, de nerecunoscut. Ceea ce s-a schimbat sensibil este mai întâi perspectiva, apoi percepţia şi atitudinea, cu efect direct asupra scriiturii. Titlul P
