Nu mai țin minte ziua, dar cred că o puteai alege la întâmplare din cele ale săptămânilor trecute: oriunde te-ar fi purtat telecomanda, dădeai peste unul din cele 2 divorțuri ale anului și confesiunile unuia din cei patru protagoniști, înlocuiți pe televiziunile mai puțin dotate cu rating de surori, părinți, menajere, verișoare sau cine se mai găsea în apropierea studioului. Obiectivitatea din platou era păzită strașnic de specialiști obiectivi ai fenomenului: astrologii.

Înainte de toate, o observație: nu, nu sunt unul din aceia care denunță iritați tabloidul din viața noastră. E dreptul senzaționalismului la partea de cultură pe care o poate apuca. Divorțurile în direct, asistentele tăcute, tensiunile din Bamboo sunt o culoare socială mai reprezentativă ca multe altele. Dacă ai compara mondenul cu politica, nu ar rezulta diferențe decât la nivel de jargon (binele națiunii versus fanii mă iubesc) și haine (costume sau sutien?). Plus că în monden găsești unele din cele mai savuroase bucăți postmoderne de citate și întâmplări.

Sindromul DDD

Ceea ce mă amuză, însă, e absorbția naturală a lui Dan Diaconescu în tabloul general. Hulit de toți colegii respectabili, acum câțiva ani, DDD a devenit, cu ajutorul lor, părintele noului tip de televiziune autohtonă. De la subiectele emisiunilor lui – preluate fără discriminare, acum, de televiziuni generaliste sau de știri – până la profilul invitaților, discursul moderatorilor și întrebările copiate, parcă, de pe burtierele Oglinzii.

Un pic îngrijorător în toată povestea este amestecul suprarealist, rezultat în urma contagierii cu OTV: cutremur comentat în același timp de experți în fizica pământului, înghesuiți în direct cu întrebări isterice („Domnule, oamenii trebuie să știe: când vine tsunamiul în Marea Neagră?”), intervievați cu aceeași seriozitate despre efectele seismice ca și bloggerii rămași din