Muammar Gaddafi a fost, pe rând, inamicul public numărul unu al Occidentului, apoi personaj frecventabil după ce a renunţat la programul nuclear, prieten al lui Berlusconi, furnizor de petrol pentru Europa şi acum, din nou, inamicul public numărul unu. Sursa: CODRIN PRISECARU

Dar Gaddafi a rămas acelaşi, deşi faimos pentru toanele şi schimbările sale de atitudine: unii oficiali străini invitaţi pentru convorbiri s-au trezit că l-au aşteptat degeaba la discuţii prin câte un cort din deşert, alţii au plecat încântaţi de discuţii "consistente" cu colonelul în timp ce lumea arabă râdea pentru că imaginile difuzate îl arătau pe Gaddafi picior peste picior şi cu talpa pantofului spre oaspetele său, în semn de dispreţ, un obicei local care le scăpase oamenilor de protocol ai diplomatului străin.

Şi când venea la Roma ca mare prieten al lui Berlusconi, acasă era acelaşi dictator blamat acum de toată lumea, şi conducea Libia cu aceeaşi mână de fier şi prin aceeaşi combinaţie de forţă şi cointeresare pentru a ţine la un loc triburile libiene. Acum, o coaliţie "benevolă", cu mandat ONU, a sărit în ajutorul civililor atacaţi de forţele loiale lui Gaddafi. Dar mandatul ONU este deja controversat, în special pentru că ar lăsa prea mult loc de interpretare, cel puţin în lectura premierului rus, Vladimir Putin, şi a unei părţi a Ligii Arabe, în frunte cu şeful organizaţiei, Amr Mussa. Intervenţia din Libia nu pare gândită până la capăt, iar preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, care şi-a asumat rolul de lider al coaliţiei, riscă să piardă, dacă războiul se prelungeşte, mai mult decât a câştigat la capitolul imagine, în primul rând în plan intern.

Da, este dincolo de orice îndoială că civili libieni erau atacaţi, dar cine sunt liderii rebelilor? Legitimitatea acţiunii din Libia riscă să fie pusă la îndoială dacă, la o analiză mai atentă, publicul