În dimineaţa zilei de 16 mai, 1970, pe la ora 3, telefonul de serviciu al inginerului-şef Aurel Sântimbrean a sunat lung, prevestind o urgenţă extremă la întreprinderea minieră Roşia Montană. La celălalt capăt al firului, unul dintre maiştri ţipa în pâlnie: „Veniţi, tov. Inginer-şef, s-a crăpat pământul şi s-a prăbuşit tavanul galeriei peste vagoneţi, iar şuvoaiele de nămol şi apă vin peste noi în cascadă, cu buşteni, crengi şi frunze..., nu'ş ce poate fi...". Omul vorbea de un „accident natural", petrecut la 140 de metri adâncime. La volanul Daciei sale 1100, cu ochii încă tulburi de somn, tânărul inginer a ajuns la Roşia înainte de ivirea zorilor. După investigaţii amănunţite, şi-a dat seama că echipa sa a făcut una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din Europa: o mină de aur romană intactă! Descoperirile ulterioare, inclusiv cele datorate arheologilor francezi, de acum 5-6 ani, din masivul Cârnic, au întărit o suspiciune mai veche a specialiştilor români, anume că Roşia Montană este spectaculoasă la suprafaţă, dar este şi mai interesantă, de-a dreptul unică pe lume, în subteran. Povestea pe care ne-o spune inginerul geolog Aurel Sântimbrean anulează orice încercare de a minimaliza acest patrimoniu inestimabil.
„Toată lumea a fost uluită de frumuseţea tunelurilor în formă de trapez, construite cu dalta şi ciocanul"
- Ce aţi găsit sub pământ, domnule inginer? Vă mai amintiţi momentul surprizei maxime?
- După ce s-a scurs apa şi am putut intra, am crezut că am dat peste o galerie veche de vreo câteva zeci de ani, eventual de pe vremea austriecilor. Nu-mi puteam imagina că intrasem acolo unde, timp de două mii de ani, nu mai ajunsese nimeni, nu mai pătrunsese nici măcar aerul... Ştiam că în masivele Orlea, Tarina şi Carpeni fuseseră lucrări antice, dar nu-mi venea să cred că avusesem norocul să dau chiar eu peste una dintre e
