În martie 1945, guvernul comunist a hotărât ca moşierii să fie deposedaţi de terenuri, bunuri sau imobile. Totul pentru un singur ţel: colectivizarea, începută oficial în 1949 . Exproprierea a început cu chiaburii şi s-a încheiat cu ţăranii de rând. După 66 de ani, supravieţuitorii din Bărăgan îşi amintesc ca ieri suferinţa îndurată atunci.
Imediat după ce sovieticii au ocupat România, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost instaurat regimul comunist condus de Petru Groza. Una dintre primele decizii luate de noua conducere „roşie" a fost îndreptată împotriva moşierilor, cărora le-au fost confiscate averile, prin Legea reformei agrare, adoptată în martie 1945. Secera şi ciocanul au tăiat adânc mai întâi în Bărăgan, „grânarul României". Citiţi şi: Naţionalizarea, „un bun al poporului" ascuns de urechile acestuia
Deportarea şi începuturile „democraţiei colhoznice"
Conacele boiereşti au fost transformate în crescătorii de pui, grajduri sau magazii. Ţăranul din Ialomiţa, judeţ ce cuprindea pe atunci toată zona Bărăganului, inclusiv judeţul Călăraşi de astăzi, a rămas fără pământuri, utilaje agricole, animalele din bătătură, chiar şi fără haine.
„A fost începutul unei pagini negre în istoria României contemporane. Bieţii oameni au fost deposedaţi de tot ce aveau mai de preţ: pământul. În acele zile, strigătul ţărănimii de la 1907, «Noi vrem pământ!», a dispărut din vocabularul limbii române", a explicat istoricul Răzvan Ciucă, directorul Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia. Nu doar marii moşieri au rămas fără avere, ci şi amărâţii care aveau doar un petic de pământ.
„Teroarea roşie" Au trecut 66 de ani de atunci, dar bătrânii satelor din Bărăgan îşi amintesc de acea zi ca şi cum ar fi fost ieri. Marin Costache (83 de ani) din Bucu, judeţul Ialomiţa, a povestit: „Pe noi ne-au pârât vecinii că eram chiaburi. N