Şi-a pierdut sau nu România busola politicii externe acum, la deschiderea celui mai nou front, pe teritoriul libian? Aduce ceva nou în acţiunea diplomatică şi militară starea de beligeranţă instituită acum peste 100 de ore de comunitatea internaţională, evident cu larga participare a colonelului-terorist de la Tripoli? Asistăm sau nu zilele acestea la o variaţiune pe aceeaşi temă? Adică, este ăsta startul încă unui război conceput după ghidul practic al doctrinei Bush sau, din contră, asistăm la o paradigmă de alt tip, mult prelucrată de raţiunile unei actualităţi atât de diferite faţă de cea de acum 5-10 ani?

Toate aceste întrebări sunt legate una de alta, iar firul invizibil care le pune laolaltă, indiferent unde şi-ar avea el capătul, trece şi pe la Bucureşti. De duminică, în presa autohtonă s-au succedat varii comentarii despre ezitările României în faţa ofensivei armate a comunităţii internaţionale, declanşată după un lobby intens al câtorva puteri, surpriză, europene. Indiferent cât de strident cred unii că ar fi trebuit Bucureştiul să-şi proclame poziţia în primele ore ale bombardamentelor, această chestiune rămâne secundară. Oricum, nu cred că este cineva, în ţara asta sau în structurile europene şi euro-atlantice, care să-şi fi imaginat o altă poziţie la Bucureşti decât cea clar orientată după cum bate vântul în cancelariile vest-europene şi în Biroul Oval.

Nici măcar nu am avea de ales. Ce este însă important de reţinut din episodul libian este faptul că Axa Bucureşti-Londra-Washington, cu care Traian Băsescu şi-a ilustrat viziunea de politică externă la începutul primului mandat, este deja depăşită, întrucât nu mai poate furniza suficient conţinut diplomaţiei româneşti. Într-adevăr, asumarea, inclusiv declarativ, a unei asemenea orientări a căzut bine la momentul 2004, când era stringentă nevoie de o clarificare sonoră a priorităţilor geopo