(Ne)poziţionarea clară a României în campania din Libia a fost criticată pe plan local, însă incertitudinea planează şi la nivel internaţional. Franţa vrea să conducă operaţiunea alături de Anglia, britanicii vor comandă NATO, Turcia se opune intervenţiei organizaţiei nord-atlantice, Liga Arabă - a cărei susţinere a reprezentat un ingredient important în adoptarea rezoluţiei ONU - bate în retragere după ce a aflat că "no fly zone" înseamnă de fapt bombardamente, Germania îşi retrage navele din Mediterană ca "să facă loc" fregatei româneşti, Chinei şi Rusiei parcă le pare rău că nu au folosit dreptul de veto. Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU este ambiguă, spun experţii, iar asta a creat impresia că se pot întâmpla multe lucruri. Nedorite. O debandadă guvernează operaţiunea militară din Libia şi toată lumea aşteaptă să vină americanii.

O aşteptare îndreptăţită dacă luăm în considerare faptul că SUA au realizat două treimi din totalul de 336 de zboruri operative de la începutul ofensivei. Capacitatea militară a SUA este superioară celei a aliaţilor, iar pe cea a opozanţilor din nordul Africii o face să pară a non-combat. Este ca şi cum ai trimite un tanc să se lupte cu triburile amazoniene sau piloţii de vânătoare americani să se lupte cu MIG-urile româneşti. Barack Obama a anunţat însă că acţiunea militară din Libia a Washingtonului va fi limitată ca timp, pentru că războaiele lungi din Irak şi Afganistan au devenit o "povară imensă" pentru trupele americane. Povara este şi a lui, pentru că Obama era văzut ca un nou tip de preşedinte american, unul care urma să întrerupă linia militară a predecesorilor săi. Iar implicarea în Libia dăunează deja relaţiilor cu Rusia. În istoria recentă au existat cazuri în care trupele străine au ajutat la înlăturarea unui dictator în numele umanităţii: acţiunea Tanzaniei în Uganda, a Ugandei în Rwanda sau a Vietnamu