Săptămâna trecută, când l-am criticat pe Traian Băsescu pentru poziţia de partea ma-jo-ri-tă-ţii laşe a ţărilor UE, mi-au sărit mulţi în cap. De ce să se bage România să sară cu gura împotriva lui Gaddafi? Nu avem nici un interes. Păi, tocmai asta era problema, că uneori mai trebuie să ai şi principii, nu doar interese. Parcă vorbeam cu turcii. Iar a discuta despre problema datoriei din Libia în acest context este stupid în sine, nu contează ce spui exact, e o temă penibil de abordat când acolo e măcel. Dar Băsescu a răspuns la o întrebare a ziariştilor, mi-au sărit unii în cap. Cine l-a obligat să răspundă şi să elaboreze subiectul?

Oricum, mulţi s-au mirat că se cere o poziţie morală din partea României. Apoi, după adoptarea rezoluţiei ONU, poziţia oportunistă a devenit cea contrară: să intrăm şi noi, cum să rămânem pe afară?! Morala noastră e în funcţie de parafe: avem parafa ONU, chestia devine morală, acum o mai aşteptăm pe cea de la NATO. Avem o părere în sine despre fondul problemei? Este o miză morală în Libia? Pentru mine este evident că da. Lumea liberă a privit cum di-verşi nebuni măcelăresc popoare în Rwanda şi Bosnia. De atunci s-a dezvoltat şi a prins doctrina obli-gaţiei de a proteja. Prin-ci-piul neamestecului în treburile in-terne s-a tradus în practică prin puterea di-ver-şi-lor psihopaţi de a măcelări popoare. Precedentul benefic a fost creat în Kosovo, a fost momentul rupturii cu un sistem de valori pervers, în care suveranitatea unui stat bătea automat drepturile omului, indiferent câţi mor.

NATO a negat dreptul lui Miloşevici de a epura etnic o regiune pentru că e liber să facă ce vrea la el acasă. De aici, o obligaţie morală a lumii libere de a nu asista la un măcel pe care Gaddafi nu se sfia să proclame în gura mare că e pe cale să-l comită (pentru că e şi prost, nu doar psihopat). Sarkozy şi-a asumat în mod salutar rolul de lid