Ştiţi întâmplarea cu nevasta bătută în stadă de soţ şi cu trecătorul revoltat, care intervine în apărarea femeii, dar care sfârşeşte prin a fi afresat de ambii consorţi?

Cam aşa ceva promite să devină situaţia din Libia. Suntem în faza în care poporul-nevastă a luat-o pe coajă din motiv că i-a venit, aşa, să se emancipeze, după exemplul "nevestelor" din Tunisia şi Egipt, care şi-au scos vălul islamic, şi-au scurtat halatele şi au început să scandeze slogane anti-matrimoniale. Numa că, spre deosebire de celelalte cazuri, Gaddafi se dovedeşte a fi un "bărbat" mai pătruns de rolul său istoric, decât BenAli şi Mubarak şi s-a pus cu bătaia pe popor.

Vecinii mai pricopsiţi de peste uliţa Mediterană au asistat ce au asistat la ciomăgeală, vreme de aproape o lună şi până la urmă s-au decis să intervină. Cel mai revoltat de relele tratamente s-a arătat franţuzul Sarkozy, care n-a mai aşteptat ca Primăria globală de la New York să aibe o poziţie, ci s-a repezit cu Raffale-le sale din dotare să-l aducă pe vecin la sentimente mai bune. A fost urmat de vecinul Obama, acesta înşă mai ezitant după aventura din Irak, unde după ce l-au lichidat americanii pe Saddam, neamurile acestuia o ţin într-un caft, prelungit precum şi de vărul său Cameron.

Cei trei au hotărât să nu-l mai lase pe Gaddafi să-şi mai fugărească consoarta prin ogradă reducând-i spaţiul de manevră punitivă doar la cortul personal.

Ce se va întâmpla de acum încolo pare destul de previzibil. Odată cu loviturile "externe", sentimentele beligeranţilor vor evolua spre o antantă cordială de familie: cine sunteţi voi, bă, să daţi în bărbatul meu? va răcni poporul când va constata că sub turbanul lui Gaddafi înfloresc cucuiele. Solidatritatea de familie va triumfa şi se vor adăuga, rapid, vecinii din cartierul arăbesc, atinşi în ceea ce au ei mai sfânt: sentimentul de familie şi credinţa! Nu e