"Contractele noastre petroliere se vor duce către firmele din Rusia, China şi India. Vestul va fi uitat". Muammar Gaddafi, într-un interviu acordat postului de televiziune RTL în 15 martie 2011.
Nu ştiu dacă mai există idealişti care să creadă că atacul asupra Libiei urmăreşte idealurile democraţiei şi înlăturarea unui dictator sângeros. În fond, dictatorii îi ai aşa cum îi creşti şi le hrăneşti orgoliul.
Instaurarea unei zone de interdicţie aeriană nu a condus la căderea lui Saddam Hussein, care a venit doar după intrarea trupelor americane pe teritoriul Irakului în 2003. La patru ani după acest eveniment, Alan Greenspan recunoştea, în memoriile sale, că adevăratul motiv al răboiului a fost petrolul.
Acum lucrurile se mişcă mai repede. Congressman-ul democrat Edward J. Markey, membru al Comitetului pentru Energie şi Comerţ din Camera Reprezentanţilor, a declarat că "suntem în Libia din cauza petrolului".
"Congresul trebuie rechemat în sesiune imediat pentru a autoriza acţiunea împotriva Libiei", a declarat şi congres-sman-ul democrat Dennis Kucinich. "Dacă nu o va face, acţiunea Preşedintelui este contrară Articolului 1, Secţiunea 8 din Constituţia SUA, care spune clar că doar Congresul are puterea de a declara război", a mai precizat Kucinich în apelul către liderii Congresului american.
Să fie doar atât, o "simplă" încălcare a Constituţiei Statelor Unite, devenită uzuală în ultimele decade? Dar dacă noul război nu este decât un început al reacţiilor necontrolate ale autorităţilor din economiile dezvoltate, pe fondul accentuării fără precedent a crizei datoriilor suverane? Acesta pare scenariul cel mai plauzibil, în condiţiie în care nimeni nu pare să ştie care este scopul intervenţiei militare, în afara declaraţiilor ipocrite privind democraţia şi apărarea civililor, demne de un reality show de mâna a doua.
Revoltele din
