Codaşă la toate criteriile de performanţă din interiorul UE, cu excepţia topurilor privind corupţia, România îşi câştigase măcar o poziţie respectabilă în interiorul NATO. Nu că ar fi ştiut cineva de frica armatei noastre, dar eram mereu în fruntea statelor care dădeau dovadă de maximă bunăvoinţă în a se ralia direcţiilor trasate de "Axa Washington-Londra".

În ultimul deceniu, în care a avut loc aderarea celor două ţări la NATO, oriunde a zis Washingtonul că "arde", au sărit şi "pompierii" români şi bulgari. Faptul că, de data aceasta, Parisul a fost cel care a mobilizat "lumea liberă" la un război contra unui "regim tiranic" a fost un detaliu care nu trebuia să fi avut importanţă. Franţa nu ar fi putut să-şi asume rolul de portavoce fără acordul SUA.

Reticenţa autorităţilor de la Bucureşti în a se plasa în rândurile coaliţiei care i-a salvat de la măcel pe opozanţii lui Gaddafi a fost, iniţial, pusă pe seama relaţiilor proaste cu Parisul. Pentru că Nicolas Sarkozy nu ne-a primit în Spaţiul Schengen la momentul aşteptat ar fi meritat pedepsit, au socotit mulţi români, iritaţi de aroganţa respectivului lider.

Preşedintele Traian Băsescu n-a lăsat impresia că ar fi la mijloc o astfel de "plată a unei poliţe". A invocat chestiuni de principiu, precum necesitatea unei rezoluţii ONU, riscul ca Libia să devină o "Somalie" unde al-Qaida de-abia aşteaptă să se instaleze şi inoportunitatea ca România să se pronunţe mai înainte ca cele 28 de state NATO să fi ajuns la o poziţie consensuală.

Timpul n-a mai avut răbdare cu preşedintele român. Rezoluţia ONU avea să vină în câteva zile, riscul "somalizării" Libiei a fost trecut cu vederea, iar NATO nu a mai ajuns la mult-visatul consens. La acesta obligă doar faimosul articol 5 din Tratatul de la Washington (1949), când un stat este atacat, iar ceilalţi membri trebuie să se facă "toţi pentru unul". @N_